Am încercat, în trei articole succesive – „Comunism, postcomunism“, „Pa­riuri în cercetarea comunismului“, „Despre comunism. În instituții“–, publicate sub emblema acestei rubrici în ultimele săptămîni, survolarea rapidă și, fără îndoială, incompletă a cercetării actuale a comunismului de la noi. Începeam, acolo, prin a constata că judecarea comprehensivă și retrospectivă a perioadei rămîne imposibilă în absența distanțării reale – nu doar declarative – de ea. Continuam apoi, înregistrînd beneficiile cercetărilor individuale și, respectiv, pe ale celor instituționale în materie de comunism. Cantitativ și la nivelul strîngerii datelor, s-au înregistrat salturi considerabile. Instituțional, s-au creat pîrghii și mecanisme de propulsare a explorării celor cinci decenii de comunism. Avem, spuneam, chiar sinteze comprehensive și, complementar, coborîri pe teren pentru deshumări arheologice. Nu este deloc puțin. Din păcate însă, toate acestea rămîn demersuri secundare în raport cu fundamentele care ar putea marca adevăratul salt. Acest salt, pe care l-aș de­semna prin sintagma „decomunizarea profundă“, nu a avut încă loc în România, chiar dacă, în decembrie 1989 și în lunile următoare, ideologia oficială opresivă, marxism-leninismul, a fost abolită iremediabil, iar hegemonia Parti­dului Unic și a dictatorului din fruntea acestei construcții piramidale a dispărut. Ieri, ca și astăzi, ideologia a contat mai puțin ca suport al unor credințe și pariuri existențiale profunde, la noi, ea funcționînd mai degrabă ca simplu discurs legitimator, o limbă de lemn manipulată oportunist, în folosul propriu și al categoriei social-profesionale de proximitate. La noi, eforturile decomunizării reale au rămas ezitante și, zădărnicite și de vinovați, și de unele categorii de victime (din vinovăția unei complicități nedorite, dar reale), nu au dat rezultate sociale vizibile. Tot vechii