* Un sat lăsat de oameni să moară e rechemat la viaţă de Dumnezeu *
Drumul ca de sidef, şerpuind către soare, a dispărut. Casele, cândva cu temelii şi garduri de marmură, sunt pustii. A dispărut chiar şi muntele din apropiere, cu pântecul său mâncat de un vierme de fier uriaş. Sau, cel puţin ochii mei nu le mai văd. Sunt transportat într-un pustiu desăvârşit. În centrul lui, dreaptă, neclintită, închisă, stă o fereastră cu stolăria albastră, ca o poartă în cerul aşezat pe linia orizontului. Sticla este vălurită în cercuri tot mai largi, ca apa unui lac în care ai aruncat o piatră. Încet, încet, întrezăresc în "apă” primele tuşe negru-alb ale unei fotografii ce se developează sub ochii mei. Un instantaneu de acum şaizeci de ani, cu o biserică somptuoasă, din marmură, iar în faţa ei, un grup de bărbaţi: unul la mijloc, numai în cămaşă, cu părul răvăşit, ţinut de mâini, de o parte şi de alta, de doi inşi cu şepci muncitoreşti, care îl târăsc spre o maşină neagră, unde aşteaptă fumând doi vlăjgani. De la momentul acelei fotografii va fi început blestemul satului Alunu, din Bunila Hunedoarei, în Ţara Pădurenilor.
Un loc de taină
Întorc capul, şi dinaintea ochilor se ridică biserica. Aceeaşi biserică din "fotografie”. Înaltă, solidă, cu piatra şlefuită de vânt, cu ferestre înguste, prelungi, terminate în arc de cerc, cu două turle ca nişte foişoare de foc. Paşii mă duc singuri prin iarba înaltă şi bolnavă de secetă, pe lângă zidurile pe jumătate demolate ale fostei cantine a şcolii din sat, pe lângă un câine ciobănesc mioritic, doborât de căldură sub o streaşină de magazie, pe lângă un adăpost de lemn proaspăt geluit şi două, trei ghivece cu flori vesele, peste câteva trepte, printre patru coloane falnice de marmură, pînă în pridvor şi de acolo în biserică.
Părintele Petre Roşu Înăuntru vipia n-are puter
