Pe cât entuziasmează primul volum din memorialistica lui Radu Rosetti, pe atât nedumereşte cel deal doilea. N-o spun numaidecât în rău. Cei interesaţi vor găsi şi aici lucruri deosebite, în special sub raport istoric (de exemplu un preţios corpus documentar legat de meandrele dublei alegeri a lui Al.I. Cuza, la 1859).

Doar că, literar vorbind, nivelul acestor episoade se situează cu o treaptă mai jos. Dezinvolt când relata zvonurile generaţiei precedente, Rosetti devine, când e să consemneze anecdotica vremii sale, foarte reţinut. Despre Ce am auzit de la alţii am scris şi ştiu că abia mi-a ajuns spaţiul cronicii pentru a schiţa o mică antologie a fabuloaselor cancanuri de acolo. Notorietăţile veacului al nouăsprezecelea foiau, efectiv, în paginile cărţii. Dar nu numai ele. Lume de tot soiul, personaje neimportante se salvau prin câte-o vorbă de spirit memorabilă în absolut. Moldovenii se comportau, zglobiu, munteneşte.

Ar fi fost de aşteptat ca povestea să continue în acelaşi registru în Amintirile din copilărie ce au urmat. (În paranteză, o observaţie despre titlu, care, în prima ediţie, din 1925, era exact acesta, identic cu cel al capodoperei lui Creangă. Între timp, probabil, tocmai sub presiunea crescândă a unei asemenea zdrobitoare coincidenţe, Editura Humanitas a preferat să disloce sintagma printr-un chiasm. De aceea nu trebuie să contrarieze prezenţa, în articolul meu, a ambelor variante. Am recurs la acest compromis din motive de precizie istorico-literară, dar şi, uneori, din pricini stilistice. Din copilărie. Amintiri şi Amintiri din copilărie sunt una şi aceeaşi carte. Aici, însă, Rosetti se dovedeşte mai degrabă pios decât clevetitor. E, cel mai probabil, o pioşenie rezultată din neştiinţă. Despre proprii părinţi avem mai puţine detalii decât despre cutare erou de roman. Cât îi priveşte pe slujbaşii de la Căiuţi, cu care copilul s-a af