Joyce Carol Oates (n. 1938, Lockport, NY) este o scriitoare americană de mare notorietate, dar şi popularitate. Mai ales în SUA, mai puţin în lume. A scris şi publicat foarte mult, abordînd mai multe genuri şi diverse registre stilistice. A scris romane şi povestiri, şi-a încercat forţele şi în poezie şi în dramaturgie, nu a ocolit nici eseistica sau genul memorialistic. De parcă ar fi ascultat de un sfat – bun – al lui Picasso, cum îţi iese ceva foarte bine, te apuci de altceva. I-a reuşit bine, cu nuanţele de rigoare, mai în tot ce a scris. Totuşi, genul proxim şi marele talent şi l-a confirmat în proză. În România nu ştiu să i se fi tradus vreun volum înainte de 1989. Poate că a fost considerată prea sumbră în temele alese, cu o viziune pesimistă. Singurul criteriu care funcţionează bine în România este lipsa de criterii. După 1989 au fost cîteva bune intenţii – Firefox, la Leda –, dar abia acum, în ultimii doi ani, îi apar mai multe volume în colecţia „Biblioteca Polirom“. Ultima apariţie este Grădina plăcerilor lumeşti la Editura Polirom, 2012, traducere din limba engleză de Mihaela Negrilă şi – o frumoasă surpriză – o excepţională postfaţă a autoarei, mai mult decît o simplă rememorare, chiar o miezoasă prelegere despre arta prozei, un fel de poetică a propriului scris, confesiune din august 2002, la Princeton, unde a predat ani în şir creative writing – dacă am citi doar acest mic text şi tot am fi în cîştig. Grădina plăcerilor lumeşti, un roman masiv de peste 500 de pagini, apare în 1967, ca prim volum dintr-o trilogie ce mai cuprinde Expen­sive People şi Them, care, în mod cert, vor fi şi ele traduse. Ce desluşim la o rapidă lectură? Mai întîi tema aleasă, personaje şi o lume a sudului faulknerian, o lume de oameni de prisos, care populează altfel proza scriitoarei. Viaţa e aspră, nu e loc de prea multe bucurii, o luptă surdă pentru orice. Chiar şi pen