Am încercat să imaginez, în acest "cabaret al cuvintelor" un fel de dicţionar subiectiv… Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste "cărămizi" primordiale ale limbajului. Am încercat deci, deseori, în poemele, în proza sau în teatrul meu, să scormonesc în interiorul lor, să le identific sursele de energie poetică. Fiecare cuvînt are o "formulă chimică" magică, fiecare cuvînt este de fapt doar vîrful unui iceberg, ceea ce înseamnă că esenţialul rămîne ascuns. Fiecare cuvînt are deasemenea o poveste, o istorie, vine dintr-o întîlnire a culturilor şi dintr-un efort dramatic al omului de a se apropia de adevăr .

A fi

Pentru a se întîlni cu verbul a fi s-a strecurat ea sub pielea mea. N-ar fi trebuit să o las, să-i permit să plonjeze atît de brutal în acest ocean profund care este pielea mea. Dar am văzut-o fragilă şi, dumnezeule, atît de lipsită de apărare… Şi pentru că părea total lipsită de apărare i-am permis să-şi ofere corpul meu drept loc de întîlnire cu verbul a fi. Verb pe care ea, fiinţarea, voia cu orice preţ să-l întîlnească.

Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am avertizat-o însă de la bun început de acest lucru. I-am spus: ascultă, verbul a fi este de o inconsistenţă extrem de jenantă, reprezintă oarecum ideea însăşi de volatilitate, ai să vezi, va scrie sunt direct pe buzele tale şi va dispărea fără să-ţi adreseze vreun alt cuvînt. Nu vei avea timp să-i pui nici o întrebare, nici măcar să-i auzi vocea, să-i întrevezi silueta fragilă… Nu vei vedea decît umbra unei brize, vei simţi doar parfumul unei respiraţii efemere…

Dar pentru ea toate aceste argumente nu aveau nici o raţiune de a fi. Ea voia să efleureze verbul a fi, să guste senzaţia de a fi acolo unde i se indicase adresa vrebului a fi, adică sub pielea mea şi în sufletul meu.

Aşa i-am deschis eu larg sufletul şi i-am întredes