Sub armura Eroului de la Sevilla, Duckadam a ţinut un braţ care doare de 26 de ani

“Vreau să mai spun ceva acum, în situaţia în care mă aflu”. La Spitalul Militar, Duckadam aşteaptă intervenţia chirurgicală la braţul drept. “Aş intra şi acum în sala de operaţie…”. Timpul trece altfel pe holurile spitalului. Iar dacă e un spital românesc, trece cu încetinitorul, “ca şi cum toată lumea ar mai avea 500 de ani de trăit. Nici vorbă de viteza serialelor americane cu doctori”. Observaţia îi aparţine paramedicului care l-a făcut nemuritor pe Dante Lăzărescu.

În spital vine teama, de ceva anume şi de orice, fără nume. În caz de nereuşită, Duckadam şi-ar putea pierde braţul. Medicii de la Militar se consultă cu alţi medici, fostul portar va mai trece printr-un set de analize. S-a dat cu pudră, “ca să nu arate a bolnav”, şi a ieşit în conferinţă de presă. A vorbit despre boala lui, să pareze “zvonurile fanteziste, că am fost operat pe inimă. Tata era destul de disperat de ce a văzut la televizor”. Şi apoi a dăugat cîteva fraze misterioase: “La 53 de ani, cît am, cred că mi-am făcut datoria faţă de România. Cred că a venit momentul ca şi România să-şi facă datoria faţă de mine”.

Datoria lui Duckadam faţă de România constă şi în mişcarea asta: în evadarea din armura Eroului de la Sevilla şi apariţia în faţa lumii mascînd doar cu pudră slăbiciunile, spaimele, fragilitatea omenească. E un curaj. Curajul lui: “Vreau să mai spun ceva acum, în situaţia în care mă aflu”. Duckadam a spus de fiecare dată ceva, nu s-a baricadat în muţenii de fildeş. Acum, în situaţia în care se află, în aşteptarea unei operaţii, a patra, la braţul drept, fostul portar a spus că e timpul ca România să-şi facă datoria faţă de el.

Faţă de el, portarul de legendă, sau faţă de el, pacientul Helmuth Duckadam? Cei care îl admiră îi vor trimite un gînd bun, se pare că ajută întotdeauna. U