Primirea entuziastă făcută de libanezi (musulmani şi creştini) papei Benedict al XVI-lea e semnul ospitalităţii levantine şi cam atât. Nimeni nu se aşteaptă la miracole, nici măcar la o poziţie tranşantă.

Într-un stat multiconfesional ca Libanul, interesele sunt şi ele diverse până la divergenţă.

Creştinii melkiţi ar dori o declaraţie explicită referitoare la cauza palestinienilor, mai ales că astăzi se împlinesc 30 de ani de la masacrul din taberele de refugiaţi de la Sabra si Shatila (atunci când miliţiile creştinilor maroniţi au măcelărit mii de civili palestinieni, cu ajutorul neprecupeţit şi sub atenta supraveghere a militarilor israelieni).

Maroniţii ar dori, la rândul lor, o judecată de valoare despre tragedia siriană. Dar acesta e poate subiectul cel mai delicat pentru Benedict al XVI-lea, câtă vreme Libanul e scindat între susţinătorii şi inamicii regimului Assad.

În fine, cele două personalităţi marcante ale musulmanilor din Liban, marele muftiu al ţării, Şeicul Muhammad Rashid Qabbani (sunnit) şi secretarul general al Hezballah, Şeicul Hassan Nasrallah (şiit), aşteaptă o atenţie egală. Cel dintâi – apropiat al saudiţilor, cel de-al doilea - susţinut de iranieni, se situează pe poziţii opuse atât în ce priveşte războiul civil din Siria (peste 50 de mii de refugiaţi au trecut graniţa şi alţii, încă mai numeroşi sunt aşteptaţi în următoarele luni), cât şi în ce priveşte soarta eternilor refugiaţi palestinieni. Imamul Qabbani a făcut, în urmă cu un an, o gafă pe care a regretat-o, când, primind o delegaţie a refugiaţilor palestinieni, a stupefiat întreaga lume, adresându-li-se cu brutalitate: “V-am găzduit destul, nu vă mai vrem! Sunteţi nişte gunoaie, nu veţi fi niciodată victorioşi, nici voi, nici cauza voastră! Aflaţi că nu mă mai tem de armele voastre!”

Suveranul Pontif nu le poate oferi libanezilor mai mult decât îndemn