Din nou şi cu ochii în pămînt, despre Floarea Leonida
Cu mulţi ani în urmă, antrenoarea Maria Simionescu - fie-i memoria binecuvîntată!- mi-a arătat un teanc de vederi primite din toată lumea, de la fostele sale junioare, ajunse glorii ale gimnasticii româneşti şi mondiale. Indiferent de unde veneau aceste mărturii mărturisiri ale dragostei pe care fetele i-o purtau marii antrenoare, cele cîteva rînduri de pe verso semănau de la o persoană la alta de parcă altceva nici n-ar fi ştiut să scrie: “Am ajuns la Londra, paralelele sînt cam rigide, dar saltelele sînt bune”. Sau: “De îndată ce am sosit la Paris, ne-am dus la sală. Paralelele sînt bune, dar saltelele sînt cam tari”. N-am putut să nu observ ce restrîns era orizontul lor profesional, moment în care doamna Simionescu mi-a spus cu un oftat de mamă care suferă mult pentru necazurile copiilor ei: “Drăguţele de ele, parcă mai ştiu şi altceva decît antrenamente, antrenamente şi concursuri?!”.
Comentariile de toată obtuzitatea, unele venind şi de la personalităţi ale sportului, ar fi trebuit să fie, în cazul Floarei Leonida, mai reţinute. Nu ştiu în detaliu care e prezentul acestor copile, din ziua în care încep să fie luate în seamă pentru un parcurs performant, dar ştiu ce se întîmplă cu majoritatea după ce-şi încheie, la douăzeci de ani, cariera. La douăzeci de ani, adică la vîrsta cînd cei din generaţia lor se şcolesc şi se pregătesc pentru nişte profesii sub semnul computerului şi al universului digital. Ce să aibă la bază Floarea Leonida, fata cu o familie nevoiaşă, cu un tată şi un frate marcaţi penal pentru totdeauna, cu un venit modest din calvarul la sală şi fără nici o pricepere într-ale vieţii? Un proverb cinic, dar nu şi neadevărat spune că nici o femeie nu poate să ofere mai mult decît ce are.
Ceva s-a terminat şi ceva mai bun n-a început. Statul vrea reprezentare olimpică prestigioasă