★★★★ Ioan Groşan, Un om din Est, Bucureşti, Ed. Tracus Arte
Ioan Groşan este un mare scriitor. Dar, mare scriitor fiind, se îmbracă şi se poartă ca un om obişnuit. Scurt şi îndesat, adeseori cu o bască pe cap, gata să dea mâna cu oricine şi să râdă zgomotos, nu pare deloc un VIP. Dacă va fi chemat vreodată să-şi ridice Premiul Nobel, distinşii membri ai academiei suedeze ar putea crede că el e şoferul care l-a adus în Suedia pe Ioan Groşan.
Romanul său Un om din Est este o carte cu totul remarcabilă, o epopee eroi-comică a vieţii în comunism. Unii critici literari i-au contestat calitatea de roman. Contestare inutilă şi puerilă, fiindcă nu există o definiţie a genului. Acest roman-neroman funcţionează caleidoscopic, reorganizând în repetate rânduri datele despre societatea românească dinainte de 1989. Fiecare capitol poate fi considerat o nouă perspectivă asupra aceleiaşi realităţi. Prin însumare se ajunge la o reprezentare cuprinzătoare şi plină de dinamism a unei lumi care ar părea doar terifiant- iraţională dacă autorul n-ar privi-o cu umor. Dar ce umor! Nu umorul unui umorist, cum afirmă unii comentatori, cu intenţia minimalizării, ci umorul unui spectator competent al eternei comedii umane.
Ioan Groşan scrie despre lumea comunistă fără să ideologizeze. Pe el îl interesează, ca pe prozatorii ruşi, omenescul, oriunde s-ar afla. În centrul atenţiei este adus, de la început, un scriitor fără vocaţie de scriitor, Nelu Cucerzan, poreclit de la un moment dat Nelu Sanepidu. „Avea treizeci de ani şi privea în depărtare.” – aceasta e fraza, voit nedeterminată, teatral-romantică, pe care o scrie Nelu Cucerzan pe pagina albă, stând la masa lui de lucru. Prin ea, Ioan Groşan parodiază literaturizarea şi, în acelaşi timp, divulgă lipsa de talent literar a personajului său. Portretul scriitorului lipsit de talent e făcut cu mare talent.
