Tradiţional, înaintea unei runde de alegeri, au loc mişcări în perimetrul mass media. Apar titluri noi, se deschide canale TV şi se înmulţesc posturile radio. Totul se petrece în baza mizei pe nevoia de comunicare. Apar brusc persoane interesate să-şi consolideze numele sau renumele, dacă-l au. Cam ăsta a devenit specificul pre-electoral, de când cu votul uninomional, pe colegii. Mai puţină propagandă de partid şi mai multă promovare de persoane.
Faţă de anii de început ai democraţiei, ponderea „jucătorilor” s-a schimbat dramatic. Dacă până prin 96 presa scrisă era campioana încasărilor, de atunci înainte televiziunea a făcut paşi importanţi spre o dominaţie cvasi-totalitară. Interesul faţă de ziare a scăzut constant şi se poate spune că presa scrisă a ajuns aproape de fundul sacului. Din miile de titluri apărute ca ciupercile după ploaie, astăzi mai rezistă doar câteva. Terenul câştigat spectaculos de tabloide, după 2000, a început să fie pierdut şi de către acestea. De la tiraje de peste un milion de exemplare (cât avusese Adevărul prin 90-91) s-a ajuns ca cifra totală a tirajelor publicaţiilor cotidiane să bată cu greu spre o jumătate de milion.
Ce se întâmplă în anul electoral 2012? Tirajele continuă să scadă. Publicaţii cu pretenţii, altădată, au ajuns să mai conteze pe 10-15.000 de exemplare, din care nu toate se vând, bineînţeles. Situaţia cea mai delicată pare să o aibă fostul „crucişător” al presei româneşti: Adevărul. Istoria zbuciumată a acestei publicaţii a parcurs etapa „colectivistă” a privatizării iniţiale, urmată de lovitura financiară a lui Tinu, care a cumpărat acţiunile colegilor cu banii lui Taher; moştenitoarea patronului a licenţiat vechea gardă, care a migrat spre un titlu nou, vânzându-l apoi lui Patriciu, aflat în căutare de suport media în disputa cu Băsescu. „Experimentul Patriciu” – care cu banii de la Rompetrol a vrut s
