Nu m-am lansat în afaceri sau în politică şi din motivul că, pe lângă cheltuiala de timp, asta m-ar fi distras de la efortul de a scrie.

George Stanca şi-a publicat la editura Adevărul Holding teza de doctorat în Istorie, „Pamfil Şeicaru - analistul politic!", sub un titlu mult mai atrăgător, „«Şantajul şi etajul». Pamfil Şeicaru între legendă şi adevăr»".

„Şantajul şi etajul" e formula batjocoritoare folosită de duşmanii lui Pamfil Şeicaru pentru a sugera că marele gazetar se îmbogăţise prin şantajul de presă.

Nu sunt dovezi convingătoare pentru a declara în scris că Pamfil Şeicaru a practicat şantajul. George Stanca apelează la acest titlu pentru a lua în răspăr legenda care-i atribuie lui Nicolae Iorga vorba de duh.

Potrivit autorului, cel care a născocit-o şi a lansat-o a fost Nichifor Crainic.

Lectura cărţii, cât şi taifasul TV despre ea, avut cu George Stanca, îmi dă prilejul, în sfârşit, să mă ocup de o realitate evidentă a presei dintre cele două războaie: ziaristul - proprietar de trust, sau, ca să folosim un termen drag prezentului, ziaristul - mogul.

Aruncând o privire în împrejurimile noastre mediatice, vom observa că ziarele, televiziunile, radiourile au drept proprietari cetăţeni fără nicio legătură cu presa. Sau, dacă au, nu suficient de pregnantă pentru a identifica instituţia cu numele unui gazetar celebru. Toţi ziariştii mai acătării ai României de azi sunt, într-un fel sau altul, angajaţi ai unui patron cunoscut mai ales ca om de afaceri.

Perioada dintre cele două războaie a cunoscut însă o realitate diferită - cea a trusturilor de presă având ca proprietari ziarişti de răsunet. Unul dintre aceştia e Stelian Popescu, celălalt e Pamfil Şeicaru.

La taifasul TV, îi reamintesc lui George Stanca citatul din carte în care se referă la debutul lui Pamfil Şeicaru ca proprietar:

„Vinde o parte din