Începe școala. Din nou. Dar cum? Probabil că la fel, învârtindu-se în jurul aceluiași paradox. Unii spun că e vina profesorilor; alții spun că e vina elevilor. O a treia categorie susține că e vina sistemului. Unii dintre cei din urmă sunt capabili să explice ce se înțelege, de fapt, prin „sistem”. Alții nu. Mereu concluzia este aceea că România e plină de vinovați fără vină; mai lansăm la apă o reformă; mai polemizăm un pic într-un studio de televiziune, mereu mergând pe aceeași formulă deja plictisitoare. Și uite așa mai trece un an și, ce să vezi, prin iunie constatăm că – oroare – iar au picat BAC-ul 60% dintre absolvenți, că iar toarnă cu diplome de licență luate la metru, și că, pe la finalul lui August, țara noastră monopolizează triumfal podiumului la proba „șomajului în rândul tinerilor.”
Unora le este ușor să empatizeze, altora le vine mai greu. Unii au iubit anii de școală, alții par contre. Unii au fost mai intuitivi, dându-și cumva seama că, pe scurt, trebuie să își vadă de treabă, să pună mâna pe carte, că dacă te pui de unul singur contra unui sistem decrepit oricum n-o să rezolvi problema. Ieșirea din decrepitudinte vine, în cele din urmă, pe cale individulă. Pic cu pic se face marea. Unii au plecat capul și au zis, din varii motive, yes, sir. Alții au fost rebeli. Unii au terminat-o bine, alții prost. Pe scurt, unora le pasă, altora nu.
Și totuși, au trecut douăzeci și doi de ani de când România e o democrație constituțională, guvernată de principiile pluralismului și al reprezentării. Avem o Constituție care vorbește despre drepturi și libertăți. Dreptul la învățătură se numără printre ele. Alături, mai citim despre libertatea conștiinței, despre libertatea de exprimare, despre dreptul la informație, despre dreptul de vot, despre dreptul la asociere, despre dreptul de proprietate privată etc. Cum pot fi, însă, toate acestea luate cu a
