În primăvara lui 2011 am invitat-o pe Ana Blandiana la una din întâlnirile cu elevii organizate de mine la Biblioteca Naţională. Au venit mulţi tineri, ca de obicei, interesaţi de literatură şi de discutarea ei în mod neconvenţional.

Am prezentat-o pe Ana Blandiana elevilor (unii dintre ei o ştiau de la televizor) şi am vorbit pe larg despre poezia ei. A venit momentul dialogului dintre elevi şi poetă. Un tânăr a întrebat-o:

– Aţi avut o copilărie fericită?

– Nu, a răspuns Ana Blandiana. Am avut o copilărie nefericită. Tatăl meu era la închisoare...

O rumoare de dezamăgire s-a ridicat din sală. Elevii credeau că tatăl poetei fusese un infractor. Ana Blandiana nu înţelegea ce se întâmplă şi zâmbea stângaci.

Mi-am dat seama atunci ce prăpastie s-a creat între generaţii. Aveam în faţă tineri care se născuseră după 1989 şi nu ştiau că în România au existat oameni închişi din motive politice. Am intervenit imediat şi le-am explicat. Fericiţi, în naivitatea lor, că o pot admira pe poetă fără reţinere, ei au ascultato în continuare cu atenţie, au aplaudat-o, iar la sfârşit s-au înghesuit să-i ceară autografe şi să se fotografieze cu ea.

★

Înainte de 1989 s-a întâmplat de câteva ori să fiu prezent la întâlniri ale Anei Blandiana cu publicul. Ea era încă de atunci o vedetă a poeziei româneşti şi, în plus, reuşea să comunice instantaneu cu oameni necunoscuţi, creând o relaţie de complicitate cu ei. Ţin minte cum a electrizat odată sala cu o poezie pe care publicul a memorat-o pe loc. La a doua lectură, cerută poetei prin strigăte de „bis”, spectatorii au murmurat-o împreună cu ea, ca pe o rugăciune colectivă:

„O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o s