Unde ne aflăm în acest moment? Întrebarea aceasta îşi are rostul ei după o vară de buimăceală în care greu ar putea spune cineva cine conduce şi cine este la putere în ţara noastră. Conduce preşedintele? Conduce Guvernul? Sau, peste toate, se întinde surâzătoare umbra lui Ion Iliescu aşa cum s-a imprimat ea în Constituţia României prin care fiecare putere din stat îşi legitimează, după plac, mişcarea următoare?

În orice caz, suntem în Uniunea Europeană. La 1 ianuarie 2007 am aflat asta printre jerbe luminoase şi prin prezenţa la evenimentul intrării noastre în spaţiul comunitar a unor „grei" ai Europei, dl Barroso şi dl Helmut Kohl. Astăzi cunoaştem şi reversul medaliei, din încruntările mai recente ale doamnei Reding, ale preşedintei lituaniene sau ale ministrului de Interne francez. Între şampanie şi urecheală se întinde cu precizie spaţiul de manevră al României în UE. Desigur, acelaşi interval poate fi măsurat şi altfel, urmărind ping-pong-ul dintre USL şi PDL reverberat în discuţiile dintre populari şi socialişti în Parlamentul European.

Apartenenţa noastră la UE se dovedeşte, astfel, polifaţetată: seducătoare, dar şi constrângătoare; cu ecouri sentimentale, dar şi cu reflectări contondente.

Vechea poveste despre Europa „cu mai multe viteze" se dovedeşte adevărată în moduri la care nu ne-am fi gândit înainte. Toată lumea ştia că există o Europă a „nucleului dur", care conţine Germania, Franţa şi alte prezenţe ambiţioase, negociabile între bonzii europeni. Cum însă dincolo de nuca tare rămân destule componente demne de luat în seamă, se pot stabili, cu relativă uşurinţă, şi alte decupaje cu rol metodologic în înţelegerea noilor configuraţii tensionale şi a recentelor complementarităţi. Europa scandinavă nu necesită explicaţii. Nici Europa sud-est-europeană, deşi acolo pivotul valoric de până mai ieri, Grecia, a încep