Federalizarea Europei nu este o idee nouă. Resuscitată din motive diverse – de la nevoia de a găsi soluții unor crize majore la incapacitatea de a accepta că unele pseudo-soluții pot declanșa crize și mai mari – ideea este avansată mai ales de birocrați care nu pot câștiga partida în fața euroscepticismului pe care l-au creat prin lipsă de viziune, incompetență, jocuri de culise, corupție, foame de putere și momente de aroganță decizională.

Criticilor aduse unui mecanism birocratic greoi și abuzului de putere li se răspunde că soluția ar sta în și mai multă birocrație și, cum altfel, într-o centralizare definitivă a puterii de decizie. Lucrurile nu ar merge bine, fiindcă uniunea economică și monetară nu este suficientă. Este nevoie și de uniunea fiscală, bancară și, mai presus de toate, de uniunea politică. Când și prin ce a dovedit această birocrație deja supra-statală că merită încrederea unui continent de a pune în mâinile ei și ultimele pârghii decizionale nu este foarte limpede.

Dacă proiectul numit, în chip provizoriu, “Statele Unite ale Europei” va deveni realitate rămâne de văzut. Dar înainte de a înghiți cu ochii închiși argumente pro sau contra, n-ar fi rău să ne reîntoarcem puțin în timp și să privim la un eșantion – Europa Centrală. Resimțită de unii ca ”o himeră intelectuală condamnată la eșec”, văzută de alții ca un spațiu în care popoarele se ciocnesc ca într-un soi de ”darwinism geopolitic”, iar de alții ca ”o idee a cetățeniei”, Europa Centrală (istoria ei) ne poate ajuta să cântărim un proiect cu mult mai complex – federalizarea Europei – nu în funcție de interesele unei birocrații deja continentale sau de puseurile de patriotism local, ci în funcție de granița foarte complicată dintre pro și contra, când este vorba de o decizie istorică.

În 1997, editura Polirom a publicat două cărți cu adevărart excepționale – Europa Centrală.