Nimic nu are un efect magic mai puternic asupra noastră, a moldovenilor, nimic nu ne topeşte inima mai nemilos decât titlurile onorifice sau distincţiile de stat. Putem rezista la multe, de la tortură până la viclene seduceri, dar nu şi la sadica ofertă a statului de simboluri ce consfinţesc meritele şi contribuţiile noastre monumentale...

Şi cât de mult ne schimbă, această ofertă, măcar şi pentru minutele de ceremonie în faţa şefului de stat! Eroul devine, brusc, sperios în faţa gândului că, altfel, n-ar mai fi recunoscut ca atare. Torţionarul începe a emana bunătate şi devine convins că, în sfârşit, i s-a recunoscut meritul de a fi torturat cu grijă şi cu sens nobil, fără prea multă cruzime, în comparaţie cu alţii... Mucenicul este iluminat de revelaţia că odată şi-odată are şi el dreptul, confirmat de nevastă cu facturile în mână, să fie meschin şi calculat. Cabotinul împreună cu grafomanul savurează înlăturarea uriaşei erori de a nu fi fost luaţi în seamă până acum. Marii scriitori şi artişti îşi spun că doar opera lor este mare, pe când ei sunt oameni obişnuiţi, cu slăbiciuni, cu metehne şi cu nevoia de a se mai întrema cu o cură de balsam pe orgolii sau un adaos la pensie... Intransigenţii devin mari iertători şi miloşi care întorc celălalt obraz (sau, dacă e cazul, cealaltă parte a pieptului, pentru medalie)... Cei care pur şi simplu îşi fac bine, onest meseria, se întreabă: „De ce nu?. Dacă tot ...se dă". „Şi, la drept vorbind, nu-i frumos să refuzi"... Ş.a.m.d.

Poate din pricina acestei slăbiciuni a noastre - înnăscută, oare? - nicăieri nu s-au adunat atâţia oameni respectabili şi demni ca în mult prea şi tot mai umflata listă a titlurilor şi decoraţiilor, alături de tot mai mulţi şi mai mulţi „colecţionari activi de onoruri", eroi sau maeştri de ocazie, merituoşi de conjunctură sau produse ale admiraţiilor prezidenţiale.

(Apropo, cine n-a b