La multe mă aşteptam, nu însă ca printre traducătorii atemporalei cărţi „De veghe în lanul de secară”, scrisă de J.D. Salinger, să se numere Eugen Barbu. Cum aşa, l-aţi uitat pe Eugen Barbu? El e fostul director al revistelor „Săptămâna” şi „România Mare”, cel care a întemeiat şi partidul cu acelaşi nume şi orientare, mânuit acum de sifiliticul politic Vadim.

Eugen Barbu e şi el un personaj care – din câte am citit eu despre el, în vederea unei teze de doctorat la care lucrez de-un timp – nu are multe lucruri lăudabile în biografie. A fost prins şi cu chiloţii pe vine – se înţelege ce vreau să spun: cu o carte plagiată, după un autor rus - dar ăsta pare să fie cel mai mic rău săvârşit în viaţa sa. Partea bună e că lumea între timp l-a uitat.

În viziunea mea preconcepută, autorul cărţii „De veghe în lanul de secară” şi răsculatul său personaj Holden Caulfield erau numai buni de înfierat în paginile „Săptămânii” ori de la tribuna PRM-ului, nicidecum de tradus în limba română. Nu-s psihanalist, să descifrez de ce o carte ca aceasta – care încântă generaţie după generaţie, din anul 1951, când a apărut - e capabilă să-i placă până şi unui ins ca Eugen Barbu.

Un ins a cărui filozofie a fost să trăiască în deplină ghiftuială şi autocontemplare. Spre deosebire de Salinger, care, după scrierea cărţii, s-a retras în totală sihăstrie, vegheat de copertele sale, galbene ca secara.

Bag însă mâna în foc că lui Holden Caulfield – acest condamnat la adolescenţă perpetuă - nu i-ar pica bine să afle că l-a tradus Barbu. L-ar enerva, l-ar indigna, ar sparge vitrina PRM-ului, acestui partid neîntreg la cap, care a adus atâtea deservicii democraţiei. Pfui, ce s-ar mai indigna acest indignat de profesie!

Sau poate că lui Eugen Barbu nu i-a plăcut cartea, el traducând-o la ordinul expres al PCR, doar pentru a fi dată de contra-exemplu tineretului comunist, la