Anii vin și trec, se adună unii peste alții cu bucuriile, cu luptele, împlinirile, dezamăgirile și experiențele lor de tot felul. Multe dintre ele le uităm, dar cu siguranță, puțini sunt cei care nu-și mai amintesc, dacă nu evenimentul în sine, măcar emoția primei zile de școală... Prima zi de școală! Mai țineți minte? Prima întâlnire cu doamna învățătoare! Primul pas făcut într-o clasă. Primul loc în bancă... Și teama inocentă de necunoscut, împletită cu mândria de a te fi făcut destul de mare ca să fiiși tu, în sfârșit, școlar! Despre prima lor zi de școală mi-au povestit doi focșăneni, aflați acum la a treia tinerețe. Chiar dacă între timp au devenit bunici, încă li se umezesc privirile când istorisesc despre acest eveniment unic în viața oricăruia dintre noi: prima zi de școală. „Nu aveam caiete pe atunci, ne duceam la școală cu tăblița. Acum văd că vor să folosească în locul caietelor, tableta... La tabletă încă n-am ajuns, totuși, anul trecut am învățat să lucrez pe calculator”, a mărturisit, zâmbind, unul din interlocutorii mei.
Șapte decenii au trecut de când Constantin (zis Titi) Dumbravă, de 76 de ani, din Focșani, s-a trezit în... clasa I. Efectiv s-a... trezit, fiindcă pentru el, prima zi de școală chiar așa a fost, cu totul neașteptată! Povestește, râzând, că totul s-a datorat unui sfânt de „Tatăl Nostru” turuit ca o morișcă, înghiontit de la spate de propriul părinte. În septembrie 1942, când a fost trecut în tagma școlarilor, era doar un pici de șase ani care mergea, împreună cu tatăl său, să-și însoțească fratele mai mare la prima zi de școală. „Frate-meu era în clasa a II-a deja. Am intrat cu toții în clasa lui, copiii s-au așezat în bănci, iar noi stăteam pe margine. Atunci, învățătorul a întrebat cine spune «Tatăl Nostru», că așa se începea fiecare zi de școală. Tata m-a înghiontit pe la spate, să zic eu, și am început să turui
