Evident, Angela Merkel este cea mai puternică femeie din lume. Iar ţara ei este cea mai puternică din Uniunea Europeană, cea fără de care nimic nu este posibil, mai ales atunci cînd vine vorba de a-şi ajuta partenerii la ananghie. Iată de ce evenimentul săptămînii a fost hotărîrea Curţii constituţionale a Germaniei privind fondul european de salvare, şi nu discursul lui José Manuel Barroso, oricît ar fi fost de important.
Se spunea că fără "Ja"-ul judecătorilor din Karlsruhe, nici Grecia, nici Spania şi nici Italia nu vor putea fi salvate. Adică soarta eventuală a cel puţin 117 milioane de europeni depindea de decizia a 8 judecători dintr-altă ţară decît a lor, în virtutea unui proces de care majoritatea dintre ei habar n-au. Şi acest lucru este cauzat de anumite schimbări în situaţia Germaniei, în modul său de funcţionare politică şi în relaţia ei cu lumea. O schimbare care ar putea fi calificată drept... americană.
Fiindcă, aşa cum acţiunea sau inacţiunea americanilor a avut adeseori consecinţe asupra mersului lumii, Europa de astăzi trăieşte în mare parte după programul stabilit de către Berlin. Şi, aşa cum preşedintele american este el însuşi adeseori înfrînat de un Congres ale cărui voturi depind de mize pur naţionale sau chiar locale şi de presiuni ale lobby-urilor, cancelarul trebuie să se descurce cu un Bundestag ai cărui membri aleşi urmează o logică dictată de problemele la nivelul landurilor şi de partide sau de grupuri economice. Deputatul din Bavaria devine pentru Europa ceea ce reprezentantul Midwest-ului este pentru lume: un politician ale cărui opţiuni au consecinţe cu mult dincolo de graniţe, dar a cărui viziune asupra lumii se reduce din ce în ce mai mult, invers proporţională cu agasarea lui faţă de presupusele neajunsuri ale celorlalţi europeni.
În sfîrşit, aşa cum Curtea Supremă a Statelor Unite este arbitrul final al înfrunt
