Meritul lui Aurelian Crăiuţu este asemenea meritului unui giuvaergiu care şlefuieşte o nestemată uitată. Istoria moderaţiei ca virtute politică devine o frescă a cărei profunzime analitică este egalată doar de acribia interpretării şi adâncimea recuperării istorice.

Titlul omonim al cărţii semnate de Au­re­lian Crăiuţu pentru Princeton University Press în 2012 se inspiră de la o butadă a con­servatorului Edmund Burke: „Virtutea mo­deraţiei aparţine doar spi­­ritelor superioare. Ea ne­­­cesită un curaj profund şi plin de chibzuinţă de a fi temperat când vocile mul­ţimii au judecăţi potrivnice ţie“. Cea mai recentă lu­crare a profesorului de la Indiana University tră­dea­ză însă pentru cititorul avi­zat o obsesie veche, după Elo­giul moderaţiei, pu­bli­cată în 2006. În cuvinte puţine, ideea esen­ţială revine la a susţine că virtutea politică supremă este moderaţia, şi nu dreptatea, echitatea sau integritatea morală.

În contextul beligerant actual, susţinerea lui Aurelian Crăiuţu pare paradoxală, dacă nu suspectă de maladia ruperii de re­a­li­ta­te. Dar publicul acestei cărţi nu este spec­tatorul abulic al televizorului, ci lectorul in­teresat de istoria ideilor. De aceea, in­te­rogaţia iniţială a cărţii – cum se ins­ti­tu­ţionalizează moderaţia în politică? – se des­face în patru naraţiuni ce urmăresc trans­punerea acestei virtuţi din etica in­di­vi­du­ală în cadru instituţional, afinităţile mo­deraţiei politice în gândirea franceză din 1748-1830, moderaţia ca mediere sau con­ciliere („trimming“) şi, ultima, eclec­tis­mul şi multiplele faţete ale moderaţiei (p. 3).

Structurată în două părţi prin­ci­pale, simetria de organizare a căr­ţii alocă primele trei capitole „ar­hipelagului pierdut“ al mo­de­ra­ţiei din gândirea antică până în secolul XVII, noţiunii de „guvernare mo­derată“, aparţinând lui Montesquieu şi mo­narhiştilor francezi. Următoarel