Umbla vorba c-o sa vina toamna. A si venit, pare sa spuna vantul, care trece schiopatand prin mica mea livada. Stau pe pragul casei si numar picaturile de ploaie, dupa ce mai inainte am numarat luni de-a randul pasii verii care s-a dus. Poate ca nici n-a fost vara, ci mai degraba un inceput de moarte. A semanat iasca si in oameni, si pe campuri. Cel mai tare m-a durut moartea ultimului salcam care mai ramasese in curte. si ramasese ca sa spuna despre cata viata fusese o data acolo. Ii petrecuse pe toti cu privirea, trimitand pe cate unul de-al lui sa-l insoteasca sub forma de cruce pe omul care pleca. Pina ce n-au mai fost oameni deloc. si, in afara de el, nici salcami. L-am vazut cu ochii mei cum a murit. Nu de batranete, cum li se intampla copacilor adesea, ci pur si simplu cazand din picioare, prabusindu-se, dupa un tipat scurt, la pamant. Era pe seara, dinspre cer, daca cer era deasupra, a azvarlit cineva o mana de ploaie peste lume. Pe urma, o mana de intuneric si cateva fulgere. Din toate acestea a crescut in scurt timp o vijelie, iar vijeliei i-a casunat taman pe el, pe salcamul care-mi povestea mereu ce se petrecea in lipsa mea pe acasa. L-am auzit strigandu-ma prin ploaie si-am fugit sa vad ce se intampla. Se intampla ca el tocmai murea! si se mai intampla ca mie tocmai imi venea sa urlu, nu atat din pricina mortii lui, cat din cauza faptului ca el ma vedea ca-l vad murind, fara sa-i pot sari in ajutor.
Cand moare un salcam este la fel ca atunci cand moare un om. Cand moare un salcam, care inseamna pentru tine tot atat de mult ca un om, este la fel de mult ca atunci cand moare o lume. Eu am vazut, intr-o seara de pe la mijlocul verii, o lume murind. si-am plans in mine cu toata ploaia ce-a cazut atunci pe pamant. Dupa care a venit toamna, adica urmatorul plans, transformat, intr-o duminica de septembrie, in ploaie. Dar lacrimile unui biet om n-a
