Cum e cu putință ca o opțiune individuală legitimă să devină ilegitimă, atunci când ea încearcă să facă prozeliți, vrând să determine un curent de opinie? Între cele trei opțiuni politice de la referendum, trebuie să existe o perfectă egalitate, astfel încât, dacă propaganda pentru una dintre ele ar fi ilegitimă, ar deveni ilegitimă și propaganda pentru celelalte două. Să fie chiar atât de complicat acest raționament?

Ceea ce m-a izbit în plex la lectura ar­ti­colului dvs., Votul meu contează?!, din Ob­­servator cultural, nr. 640, este ura. Ură, combinată cu frustrare, ambele ex­pec­torate asupra adversarilor. Iar aceștia nu sunt Băsescu sau politicienii PDL, ci așa-zișii „intelectuali ai lui Băsescu“, iden­tificați mai mult sau mai puțin cu Gru­pul pentru Dialog Social, pe care îi ca­lificați drept „privilighenți“ (formula lui C.T. Popescu, dacă nu mă înșel), deoarece își doresc anumite privilegii (care anume?) în raport cu „plebeii manipulabili“. Vă sim­­țiți „trasă pe sfoară“ de acești inte­lectuali pe care i-ați admirat altădată. Ei au inventat un „tertip șmecheresc“ pen­tru a-l salva pe Traian Băsescu, anume boi­cotul referendumului, în condițiile im­pu­nerii cvorumului printr-un „dictat“ ex­tern. Ar fi considerat că „în prezent cauza democrației e un moft“ (deoarece cele 7 mi­lioane de voturi „da“ nu au contat). De fapt, „privilighenții“ nu mai sunt „ai lui Bă­­sescu“ – ați avut revelația asta în curtea din Calea Victoriei 120, când GDS l-a invitat pe Băsescu - ci, invers, „Bă­ses­cu e al intelectualilor“. El a devenit „un Gore Pirgu locuit de fantasme stră­i­ne, fo­losit ca vehicol pentru ideile altora“ – res­pectiv ale privilighenților, inte­li­ghen­ților, în general intelectualilor „albi“, ca­re tra­tează democrația drept un „moft“ și trag pe sfoară poporul și pe intelectualii demo­crați.

Este greu să replici urii care se acoperă cu rea-cre