Cum e cu putinţă ca o opţiune individuală legitimă să devină ilegitimă, atunci când ea încearcă să facă prozeliţi, vrând să determine un curent de opinie? Între cele trei opţiuni politice de la referendum, trebuie să existe o perfectă egalitate, astfel încât, dacă propaganda pentru una dintre ele ar fi ilegitimă, ar deveni ilegitimă şi propaganda pentru celelalte două. Să fie chiar atât de complicat acest raţionament?

Ceea ce m-a izbit în plex la lectura ar­ti­colului dvs., Votul meu contează?!, din Ob­­servator cultural, nr. 640, este ura. Ură, combinată cu frustrare, ambele ex­pec­torate asupra adversarilor. Iar aceştia nu sunt Băsescu sau politicienii PDL, ci aşa-zişii „intelectuali ai lui Băsescu", iden­tificaţi mai mult sau mai puţin cu Gru­pul pentru Dialog Social, pe care îi ca­lificaţi drept „privilighenţi" (formula lui C.T. Popescu, dacă nu mă înşel), deoarece îşi doresc anumite privilegii (care anume?) în raport cu „plebeii manipulabili". Vă sim­­ţiţi „trasă pe sfoară" de aceşti inte­lectuali pe care i-aţi admirat altădată. Ei au inventat un „tertip şmecheresc" pen­tru a-l salva pe Traian Băsescu, anume boi­cotul referendumului, în condiţiile im­pu­nerii cvorumului printr-un „dictat" ex­tern. Ar fi considerat că „în prezent cauza democraţiei e un moft" (deoarece cele 7 mi­lioane de voturi „da" nu au contat). De fapt, „privilighenţii" nu mai sunt „ai lui Bă­­sescu" - aţi avut revelaţia asta în curtea din Calea Victoriei 120, când GDS l-a invitat pe Băsescu - ci, invers, „Bă­ses­cu e al intelectualilor". El a devenit „un Gore Pirgu locuit de fantasme stră­i­ne, fo­losit ca vehicol pentru ideile altora" - res­pectiv ale privilighenţilor, inte­li­ghen­ţilor, în general intelectualilor „albi", ca­re tra­tează democraţia drept un „moft" şi trag pe sfoară poporul şi pe intelectualii demo­craţi.

Este greu să replici urii care se acoperă cu rea-credin