Relația cu Uniunea Europeană reflectă zilele acestea poate cel mai bine problemele fundamentale de situare de care suferă țara noastră.

România se trezește la început de toamnă cu fondurile europene „aproape înghețate“, con­form evaluărilor experților europeni: aproape un sfert dintre finanțările pre­vă­zute în programele operaționale stau pe loc, iar decontările în celebrul program POSDRU sunt în continuare blocate in­te­gral. Problemele s-au accentuat de câteva luni, mai ales că Guvernul Ponta nu pare a ști sau a dori să știe de absorbția acestor fonduri și petrece în continuare timp pre­țios încercând să se lupte la televizor cu justiția, cu programele culturale, cu pos­turile de televiziune considerate des­ta­bi­li­zatoare (TVR Cultural fiind ultima victimă). Cum buna-guvernare este în mod limpede un concept neatins de vasta ideologie a USL (cuprinsă în același spațiu interstelar, unde, potrivit domnului Vosganian, își caută des­tinul noua Alianță de Dreapta), fondurile eu­ropene vor mai aștepta mult și bine până ce pricepuții miniștri ai celui „mai com­pe­tent guvern de după 1989“ își vor da seama că ar trebui concepută o strategie pen­tru cheltuirea lor.

Și cum lucrurile nu stăteau suficient de rău pentru tânăra și inexperimentata membră recentă a Uniunii Europene, din iulie în­cepând, România s-a văzut pusă – de pro­priul guvern, în plus – în situația de a da asi­gurări, garanții și probe legate de exis­tența reală a instituțiilor statului de drept. Or, la acest nivel, democrația românească a pornit-o cu stângul și așa a rămas, până în zilele noastre.

E greu de spus ce anume a condiționat atât de dramatic imposibilitatea impunerii sta­tului de drept în România. Lestul greu al co­munismului, al partidului-stat, al tota­li­ta­rismului e cu siguranță unul dintre factori. Instituțiile moștenite de la statul comunist nu jucau deloc rolul unu