În acest moment, trăim un risc major: acela de a modela regulile și instituțiile universitare (producătoare de specialiști și know-how) după înțelesurile stângii neaoșe.
Mărturisesc cinstit că, în afara dictaturii, cel mai mult m-a deranjat în comunism faptul că persoanele neperformante, mediocre sau de-a dreptul slabe profesional, ca să nu mai vorbim de caractere mici și adesea josnice, le conduceau pe cele performante (atât cât era cu putință într-o societate necompetițională), competente, inteligente și cu bun simț. La nivel mai jos, oamenii încercau să se apere alegându-și colegi rezonabili, căci în timp până și în comunism a ajuns să fie apreciat profesionalismul și caracterul, măcar în cazul întreprinderilor, școlilor și spitalelor. La nivel superior, regula era cel mai adesea inversă: acolo făceau masă critică cei din prima categorie. Ei dictau macro și micro-politicile. Eram totuși mai norocoși, noi cei tineri, în anii ’80, că nu am prins perioada proletcultistă (anii ‘50-‘60), când aproape 90% dintre profesioniști au fost înlocuiți cu activiști de partid, de regulă cu 4-7 clase. Ieșeam din facultăți bine pregătiți (doar 8% dintr-o cohortă generațională făceau studii superioare). În multe situații eram mult mai bine și mai diferit pregătiți decât cerințele muncii noastre într-o economie închisă, o cercetare tot mai devastată politic, o educație în care nu te comparai cu nimeni și nu urma să intri în nicio competiție externă. Fiind atât de rupți de lume și atât de expuși deprofesionalizării, repetam adesea o lozincă trist-populară a momentului: „Noi cu brațul ca oțelul / Vom culege mușețelul“.
Când am pus declarativ punct comunismului, ne-am amăgit că am pus punct nu doar dictaturii și proprietății colective, ci și contraselecției. Nu fetișizarea unei forme de proprietate (cea privată) și ritualul electoral c
