S-a creat o prăpastie de dispreţ între o majoritate tăcută şi o minoritate ca o carcasă poleită.

Răspunsul la întrebarea din titlu e o călătorie printre nemulţumiri. Cum am ajuns să nu ne mai îngăduim reciproc şi să ducem până în pânzele albe propriile resentimente?

Într-o comunitate, ura se naşte din mânie mocnită şi din frustrare fixistă, din alimentarea netemperată a invidiilor. Creşte şi se pietrifică în plăcerea de a lovi, în proiecţia unei căderi a rivalului. Sau măcar a cuiva, un altul compensator. Rare sunt întâmplările care des-pietresc ura: un sacrificiu curat, şansa unei revelaţii, poate spaima de moarte ori războiul.

Care sunt generatoarele şi purtătoarele de ură din România?

1. Marea iluzie „revoluţionară". Nu suntem şi nu vom fi capabili să înţelegem şocul de fericire pură pe care l-am trăit în 1989; le rămâne scriitorilor această datorie. Dar ceea ce putem întrezări, ca efect al acelui şoc, este că suma aşteptărilor personale apărute subit în acele zile a avut o asemenea anvergură, încât tot ce s-a petrecut de atunci încoace, mai cu seamă în oraşele mici şi la ţară, nici măcar nu se apropie de acea strălucire. Ca atare, comparaţiile dintre ceea ce este şi ceea ce ar fi trebuit să fie, comparaţii pe care le facem inconştient, pompează în corpul social o nemulţumire continuă. Acesta e principalul motor al urii haotice de azi.

2. Acordeonul social. „Înainte", o duceam toţi cam la fel. Grosso modo, lumea românească era una lipsită de excese: nu exista lux vizibil, darmite ostentaţie. În doar câţiva ani, plaja bunăstării s-a lăţit mult peste imaginaţia - inevitabil săracă - a majorităţii, care n-a putut păstra o legătură mentală cu această extindere necontrolată. Bogăţia unora a devenit de neconceput, la propriu, iar asta a stârnit o invidie peste fire.

3. Prăpastia de dispreţ. În România de azi, succesul şi recunoaş