Predarea religiei în şcolile româneşti este cvasiobligatorie, prin faptul că părinţii sunt obligaţi să ceară explicit, în scris, scutirea copiilor de un astfel de “beneficiu” cultural. Ce se întâmplă însă dacă anumiţi părinţi nu sunt efectiv conştienţide gravitatea îndocrinării odraslelor sau sunt pur şi simplu dezinteresaţi? Viitorii adulţi pot căpăta convingerea, chiar împotriva relatărilor evanghelice, că evreii l-au ucis pe Iisus! Că homosexualii sunt “păcătoşi”, deci, dacă nu trebuie exterminaţi (nu, nu suntem extremişti!), în varianta paşnică musai să fie ocoliţi, adică penalizaţi pentru că sunt altfel? În paranteză fie spus, îmi pare şi mai greţoasă atitudinea celor care “scuză” doar homosexualitatea creatorilor iluştri, ca Andre Gide, Garcia Lorca sau Freddie Mercury, în schimb nu admit dreptul “anonimilor” la ce orientare sexuală poftesc să aibă. Poliţia dormitorului.

De ce, totuşi, este foarte periculoasă predarea, obligatorie, a religiei în şcolile laice? În primul rând pentru că nu este nici ştiinţă, nici artă. Nu contribuie cu nimic (dimpotrivă) la educaţia raţională, ştiinţifică, a viitorului adult, nici la cea estetică. Doar la formarea unor cohorte de zeci de mii de cuvioşi care se târăsc prin ploaie în jurul vreunei biserici moldovene, în speranţa că cine ştie ce deget “sfânt” îi va scuti de reumatismul pe care tocmai îl dobândesc cu creştinească râvnă. Aceasta doar în cazurile fericite.

În cazurile grave, sunt destule, educaţia religioasă a pruncilor îi face, la maturitate, “atleţi” ai credinţei, deci viitori măcelari. Ai celor care nu mărturisesc aceeaşi credinţă. Istoria şi contemporaneitatea abundă în astfel de exemple. E suficient să privim “spectacolul” milioanelor de musulmani isterizaţi de cine ştie ce film de serie B, sau de excepţionala proză a unui Salman Rushdie (condamnat la moarte de un popă imbecil, nici nu mai contează