Dinamo e într-un punct de graniţă. Odată trecut, pierde cetăţenia propriului vis.
Legenda spune că atunci cînd ministrul terenurilor interschimbabile Victor Babiuc a vrut să determine renunţarea la numele Dinamo pe motiv că are iz sovietic, dinspre Ştefan cel Mare i s-a răspuns impecabil că mai degrabă numele Domniei Sale vine de la Răsărit. Dinamo, stimabile, se trage din greacă. Drept la ţintă! Acum cercul se închide. Dinamo e chiar Grecia. O comunitate trăind pe credit, incapabilă să-şi regăsească strălucirea care i-a făcut numele. Un spaţiu rătăcit, un loc al gîlcevii, permanent în căutarea unei soluţii care e mereu în altă parte. Dinamo pare azi un banc. Cu Bonetti căruia i se promite un superbonus dacă duce echipa în locurile 1-4 (deci locul 4, la Dinamo, a ajuns să fie premiat!), cu Borcea care îşi ia catrafusele şi apoi îi face scandal din stradă noului proprietar, cu Dănciulescu uitat pe bancă (nimeni nu pretinde nimic pentru Danciu, în afara unui strop de respect), cu Săvulescu care se luptă prin tribunale pe teme homosexuale şi pe sume care ar echilibra bugetul clubului (cucu!).
Mai nou, într-un reportaj scos de la “naftalină”, a apărut din negura memoriei nea Turcu, ăla micu’ de se exprima greu, care ne-a lovit în moalele capului cu un ceas barosan pe care “noi şi familiile noastre nu ni l-am putea permite în mai multe vieţi de muncă”. Cum ar zice maestrul Woland: “Sosit-a ceasul!”. Bate tare de sfîrşitul lumii. Sau măcar de cel al unei idei despre fotbal.
Dinamo a impus în timp un soi de aristocraţie cu înclinări intelectuale raportat la media mediului. Era străbătută de principii care îi dădeau identitate chiar fără performanţe. Avea un “esprit de corps”. Arăta într-un fel. Poate e o imagine idilică (trecutul revine deformat), dar parcă era totuşi altceva decît a le spune lui Axente şi Scutaru că le dai nu ştiu cîte zeci de mii de e
