(apărut în Dilema nr. 343, 3-9 septembrie 1999)
Între gagul de anvergură mondială de la Kosovo, unde americanii au declarat serios şi solemn că-i vor apăra pe ruşi de agresorii albanezi şi gagul de uz strict intern al saloanelor noastre literare: care scriitor român e vrednic de Nobel?, mai există unul, ca un fel de medie între enorm şi puţintel, între universal şi naţional. După ochiul meu, gagul verii noastre româneşti nu a fost eclipsa ci ceea ce Evenimentul zilei a titrat frumos: "Şepcile lui nea Nicu se vînd pe rupte".
Am fost printre acei care au protestat imediat la ideea comercializării, prin turism, a traseelor şi palatelor dictatorului; am socotit-o o chestie de foarte prost gust şi, după insuccesul ei, mă pot bucura că am avut, ca tot intelectualul, dreptate; nu mi-a plăcut deloc nici elanul cu care s-a organizat licitaţia bunurilor lor mai mult sau mai puţin intime, chiar dacă au venit cumpărători din Guatemala şi Costarica, chiar dacă a fost bătaie pe obiecte curat stupide şi ne-am umplut, cică, de bani. Nu e meseria noastră de români autentici să-i disuadăm pe străini sau pe concetăţeni înzestraţi, nu ca noi, cu spiritul afacerilor, să arunce banii pe ce le place în Bucureşti ori la Gura Humorului.
Dar cu şepcile lui nea Nicu e altceva. Cu totul altceva. Cum a săltat preţul lor, în două minute, de la 200.000 de lei la două milioane jumătate, nu merită fulgerul pamfletului, ci un gînd în plus, dotat cu oarecare haz.
De ce n-a fost bătaie pe pălăriile lui - căci omul (cu o mic) purta pălărie nu numai la Buckingham Palace? De ce nu ni se relatează ceva despre triumful căciulilor lui?, ce s-a întîmplat cu aceea pe care atît de uman şi-a potrivit-o pe cap cînd a coborît din tanc, prizonier al loviluţiei? Întreb în dreapta şi stînga, la propriu şi la figurat - mi se ridică din umeri, ba, uneori din sprîncene, ca şi cum aş avea o curi
