„Vreau să scriu un articol despre Paul Scholes", i-am spus în seara aceea, telefonic, unui prieten, tânăr, deşi vechi, manchesterist.
„Nu de un articol are nevoie Scholes, ci de o odă", mi s-a răspuns. Aşa e: o odă. E firesc ca acum, când Paul Scholes, la 37 de ani, a jucat cel de-al 700-lea meci la Manchester United, să spunem adevărul despre el: e un poet îndrăgostit de ştiinţele exacte. Ne este îngăduit ca măcar o singură dată la 700 de meciuri să fim patetici? Să ne fie!, să se ierte. Adevărul: câtă intuiţie poetică stă în pasele lui Paul Scholes, acest artist riguros născut pentru exerciţiul frumuseţii pure! A fost un timp în care însuşi Sir Alex a crezut că se poate fără Scholes. Câtă naivitate, Sir! Bineînţeles că nu se poate. Iar Paul, adolescentul ăsta infinit, fără să fie zvelt, luminos, fără să fie glossy, s-a întors şi, corsar fără egal în fotbalul de azi, a plecat în cucerirea propriei măreţii. Dacă inegalabilul său coleg Ryan Giggs are în el ceva obscur şi inexplicabil, mai apropiat de legile metafizicii decât de cele ale fizicii, Paul Scholes este simplu de povestit celor ce vor veni: a fost odată ca niciodată un fotbalist ca un drac roşu. Tribunele, care ştiu cel mai bine, îl vor înnobila, desigur, „Paul Scholes Eternul". „Teatrul Viselor" ştie ce aplaudă şi de ce: fotbalul acesta tăcut, fără să fie aristocratic, ba dimpotrivă, fotbalul acesta de proletar invulnerabil, fără de care e peste poate.
