Nu e tocmai comod pentru un părinte de 44 de ani să descopere faptul că mai mult de 50% din adolescenţi cred că viaţa sub Ceauşescu era mai bună decât cea de azi.
Nu sunt idealist şi nu spun că astăzi se trăieşte bine. Spun doar că, în prezent, calitatea vieţii a fiecăruia dintre noi depinde mult mai mult de ceea ce facem, de ratările şi reuşitele noastre, decât de eşecurile sau realizările celor care ne conduc. Nici măcar nu cred că trebuie învinovăţiţi adolescenţii pentru opiniile lor. Ele reprezintă o stare de fapt, reprezintă incapacitatea funciară a celor care au trăit pe propria piele tranziţia din anii '90 de a se adapta la o viaţă în care depinzi mai mult de tine decât de conducătorul iubit.
Această inadaptare a părinţilor s-a insinuat în universul familiei, inadaptarea dascălilor s-a insinuat în procesul de educaţie şi, astfel, după 20 de ani ne-am trezit că actuala generaţie de nostalgici care, la o adică, poate compara cele două lumi, va fi înlocuită de o nouă generaţie de nostalgici care nu mai are termene de comparaţie.
Semnificativ, în sondajul realizat de Fundaţia Soros, 41% din elevi îşi percep profesorii ca fiind nostalgici ai regimului comunist. Aici e toată explicaţia. Uşor, uşor, oamenii au depus armele şi s-au refugiat în amintiri şi cum proiecţiile trecutului sunt întotdeauna mai luminoase decât cruda realitate ne-am trezit tânjind după Ceauşescu.
Nimeni nu se mai întreabă cum se trăia pe atunci. Oamenii au uitat că viaţa lor era construită în jurul cozilor la carne. E simplu să spui că atunci aveam un loc de muncă, dar, ca şi acum, nu toţi aveau un loc de muncă. Doar în propaganda regimului se spunea că nu există şomeri. Erau mascaţi în fabrici care nu produceau nimic, în salarii de mizerie şi în lipsa luminii. E adevărat că acum lucrurile au un preţ şi nu mic, e adevărat că acum banii se câştigă greu şi se cheltuie
