● Ian Anderson, Thick as a Brick 2, Chrysalis/EMI Records, 2012.
Cu flautul său şi elementele folk, Ian Anderson s-a asigurat de la bun început că muzica sa nu va putea fi judecată în contextul evoluţionismului prog rock pe care îl acuzam, în unele cronici anterioare, că ar pricinui un sound prea retro la unele trupe (în general la clasici). Dacă astfel de acuzaţii pot fi uşor fundamentate pe textura instrumentelor electronice şi pe finisajul producţiei, flautul lui Anderson se eschivează de la astfel de judecăţi. Dacă bateria şi chitara (electronică) din 1970 sună cu totul altfel în 2012 (măcar din raţiuni de evoluţie tehnologică, dacă nu de paradigmă), flautul lui Anderson nu sună semnificativ diferit faţă de acum 50 de ani, şi probabil nici faţă de cel cu care au fost vrăjiţi copiii din Hamelin acu’ 500 de ani. Albume ca Thick as a Brick, care se folosesc extensiv de instrumente analogice (tubă, vioară ş.a.m.d.), reuşesc astfel să sune fără vîrstă. Folosindu-se de acest truc, Jethro Tull şi Ian Anderson au ieşit din cursa înarmării cu fel de fel de extensii hardware şi software a rockului progresiv. Aleargă pe propria pistă, pe care concurenţa e neglijabilă – ceva mai în spate îi zăresc pe Ritchie Blackmore (în încarnarea sa celtic rock) şi pe Skyclad, iar cu două ture de teren în urmă gîfîie un pîlc de trupe de folk rock viking, încă în curs de maturizare. Nimic care să pună în pericol supremaţia britanicilor în ce priveşte această îmbinare de (foarte) nou şi (foarte) vechi, de înţelepciune (lirică şi muzicală) populară mixată cu intelectualism postmodern.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Piesa-album Thick as a Brick împlineşte 40 de ani. La vremea sa a fost prezentată drept o transpunere muzicală a poemului unui (fictiv) copil-geniu, Gerald Bostock. Astăzi, cu Thick as a Brick 2, Ian Anderson se pu