Marți seara, l-am avut invitat la Tribuna Zero de la EuropaFM pe Eduard Carol Novak, primul și unicul campion paralimpic din istoria sportului românesc, ciclistul medaliat cu aur la Londra 2012 în proba de urmărire. Deși îi știam povestea, ea m-a emoționat din nou, m-a tulburat.
Originar din Miercurea Ciuc, unde locuiește și azi, împlinise 16 de ani și cucerise 26 de titluri naționale la patinaj viteză cînd, în urma unui accident de mașină, a rămas fără laba piciorului drept.
Părea că drumurile lui s-au înfundat definitiv. Că a pierdut pentru totdeauna pariul cu viața, asta deoarece majoritatea celor loviți de soartă clachează mai devreme sau mai tîrziu. De regulă, mai devreme. Își plîng singuri de milă și le sugerează celorlalți s-o facă. Se închid în ei, se înstrăinează. Dacă puțini îndrăznesc să lupte, și mai puțini reușesc să cîștige.
Eduard Carol Novak n-a dezarmat. Silit să uite de patinaj, s-a apucat de ciclism cu intenția, mărturisită și marți, “de a fi cel mai bun, de a fi exemplu”. Ca să-și atingă scopul, a muncit ca la galere. A împins în pedale cu piciorul sănătos și, în egală măsură, cu cel protezat “cîte 6-7 ore pe zi, indiferent de anotimp, cu numai o jumătate de zi liberă la două săptămîni. Uneori și mai rar”.
Pe lîngă șirul fără număr de izbînzi repurtate la CM și CE, rezultatele înregistrate la Jocurile Paralimpice au venit să răsplătească această încrîncenare neobișnuită: locul 4 la Atena 2004, argint la Beijing 2008 și, în sfîrșit, aur la Londra 2012! Limpede că omul nostru nu și-a găsit astîmpărul, nici liniștea, nici mulțumirea, pînă cînd n-a urcat în vîrful muntelui. Învinsul s-a transformat în învingător, dovedindu-se un model pentru toți, inclusiv pentru Edvard, Edmund și Ingrid, copiii săi. Mai ales pentru ei.
De-acum școlari, trebuie că băieții au citit îndemnul pe care tatăl lor -l-a scris cu litere de-o șchi
