Un cunoscut proverb chinezesc, invocat din când în când în dezbaterile publice de la noi, dar nu atât de des cât ar fi nevoie, acela privind flămândul căruia nu-i înţelept să-i dai peşte ca să-şi astâmpere foamea pentru că după ce-l va mânca va flămânzi din nou, ci să-i dai o undiţă şi să-l înveţi să pescuiască, poartă în sine sâmburele unui program de restabilire a echilibrului între constrângerile economico-financiare şi imperativele sociale.

De multe ori însă guvernele României, în împrejurări ce n-au depins poate numai de ezitări, ci şi de interese electorale de moment, s-au prefăcut că nu văd nevoia unui astfel de program. Celor puternici, ce au bătut cu pumnul în masă şi au cerut peşte, le-au dat peşte. În diferite forme: subvenţii, salarii neacoperite cu productivitate, comenzi de stat etc. etc. Celor slabi, dar mulţi şi cu putere de vot, le-au fost oferite mese gratuite cu peşte gata prins, sub formă de ajutoare sociale. Numai că în lac nu a fost niciodată destul peşte.

Sigur, au existat, există şi vor exista mereu familii în necaz, oameni defavorizaţi şi logica socială face obligatorie ajutorarea lor. Dar logica economică ne obligă să deschidem ochii şi să vedem că banii şi, în general, avuţia, fie ea întinsă ori restrânsă, nu cad din cer. Iluzia "mesei gratuite" e o capcană. Ajutoarele sociale sunt plătite cu bani ajunşi la buget din munca altora. Ca să evit vreo confuzie, notez că pensiile nu sunt cuprinse în capitolul ajutoare sociale. Pensionarii dispun de o creanţă obţinută de la stat prin munca din anii lor de activitate.

Problema-problemelor e însă alta: bunăstarea întregii societăţi. E greu de obţinut şi pe deasupra e scumpă. Dar riscul - în cazul în care societatea noastră nu se va angaja în efortul cerut şi nu va accepta să plătească preţul - e crucial. Pentru că nimeni nu va plăti preţul în locul nostru. Şi nici bani din