★★★★★ Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei, trad. de Sarmiza Leahu, Bucureşti, Ed. Rao Books, 2012
Gabriel García Márquez (se pronunţă "marches", "nu marcheş", cum se poate auzi uneori la câte un post de radio sau televiziune) s-a făcut remarcat cu "Un veac de singurătate", roman publicat în 1967, care i-a adus, în 1982, şi Premiul Nobel. El a scris numeroase alte cărţi bune, "Toamna patriarhului", "Cronica unei morţi anunţate", "Dragostea în vremea holerei", "Amintirile curvelor mele triste", dar "Un veac de singurătate" rămâne aceea care a atras atenţia asupra sa. Şi nu numai asupra sa, ci şi asupra prozei sud-americane în general, care în scurtă vreme a devenit cunoscută pe întreaga planetă, generând o modă literară, cu o durată de aproximativ două decenii.
Gabriel García Márquez a realizat această performanţă literară povestind pur şi simplu ce a trăit, începând din copilărie. Dar povestind ce a văzut el, nu ce au văzut alţii, care nu ştiu să vadă. Ţinutul pe care l-a inventat, Macondo, fantasmagoric şi neverosimil, este cu totul şi cu totul real în regimul memoriei afective şi visului. Un interes de aproape aceeaşi anvergură a trezit romanul său "Dragostea în vremea holerei", apărut şi la noi în numeroase ediţii. Cea mai recentă, pusă în circulaţie de Ed. Rao Books, va fi citită, fără îndoială, de mulţi tineri şi recitită de maturii care au descoperit- o cândva cu entuziasm (sau au văzut ecranizarea ei, inevitabil mai puţin reuşită decât romanul). Povestea de dragoste trăită de Florentino Ariza şi Fermina Daza la bătrâneţe (după ce el şi-a cheltuit viaţa ca un don Juan, iar ea a avut o căsnicie deplină cu doctorul Juvenal Urbino) ilustrează străvechea deviză "Amor omnia vincit". Demn de menţionat este faptul că bărbatul a încercat să o cucerească pe femeie şi în tinereţe, dar pe atunci le lipsea amândurora... competenţa necesară ca să t
