La deschiderea anului şcolar, doamna ministru Ecaterina Andronescu a spus că trebuie «să scăpăm de ghiozdane şi să trecem la lecţia electronică». Şi cu şcolile dărăpănate cum rămâne?

De câte ori începe şcoala, politicienii noştri se îmbată cu apa rece a cuvintelor mari („reforme", „noi proiecte", „era internetului", „viitorul copiilor noştri" etc.), spun câteva banalităţi care dau bine, se lasă filmaţi şi pozaţi alături de copii, iar apoi îşi văd de ale lor. Educaţia este unul dintre domeniile cele mai năpăstuite ale tranziţiei, iar faptele şi realitatea nu pot fi aburite cu vorbele spuse o dată pe an, în septembrie. Căci în spatele vorbelor nu se află decât cârpeli şi acomodări, de la un an la altul. Bunăoară, povestea asta cu „lecţia electronică" sună foarte frumos şi e chiar adevărată. Numai că, în România, 15-20% din şcoli nu au autorizaţie sanitară de funcţionare (din lipsa closetelor şi a apei, s-o spunem pe şleau), multe şcoli rurale sunt dărăpănate şi se încălzesc cu lemne aduse de copii de-acasă, corpul profesoral e slăbit profesional de atâtea „reforme" şi plătit mizerabil. Mii de copii n-au văzut şi nu vor putea folosi în cursul şcolii un computer. Pentru ei, şcoala a rămas ca acum o sută de ani - inclusiv mersul la şcoală cu căruţa sau pe jos, peste dealuri. Nici pentru copiii care învaţă în şcoli mai înstărite computerul nu a devenit o realitate cotidiană: folosirea resurselor electronice şi multimedia în procesul didactic curent e o raritate, iar ministerul nu are bani să le furnizeze şcolilor echipamentele şi materialele necesare - căci nu e nevoie doar de un computer, ci şi de CD-uri şi DVD-uri cu scop didactic şi de multe altele. Şi de cursuri de pregătire/perfecţionare pentru profesori. E capabil ministerul să asigure toate astea? În cât timp? Şi cu ce bani, când bugetul pentru educaţie nu atinge nici măcar procentul din PIB cerut de lege