Dacă m-ar întreba cineva ce ar trebui schimbat la Constituţia României, aş ezita, ca orice intelectual care se respectă (şi prin urmare nu poate răspunde clar la nici o întrebare), între două variante extreme: “nimic” sau “totul”. Nu sînt o adeptă a unor mici schimbări pe ici, pe colo (şi anume în punctele esenţiale), deoarece, de cele mai multe ori, acest tip de revizuire este circumstanţială şi oferă soluţii temporare la anumite probleme ivite pe parcursul funcţionării instituţiilor democratice. Cu alte cuvinte, o revizuire limitată nu ar face decît să peticească şi să pună vremelnice proptele unui sistem ale cărui lacune au fost mai mult decît evidente de-a lungul celor 21 de ani de existenţă a Constituţiei actuale. De ce sînt, totuşi, adepta uneia dintre cele două soluţii radicale propuse mai sus? Argumentul principal pentru a lăsa lucrurile aşa cum sînt este legat de problema stabilităţii legislative în România. Cu cît legile se modifică mai des, cu atît greutatea lor simbolică este mai mică, iar confuzia generată de aceste modificări duce la înstrăinarea cetăţeanului faţă de ideea însăşi de legalitate. Mai mult decît atît, momentul politic deosebit de tensionat în care ne aflăm nu promite degajarea unui consens constituţional atît de necesar pentru acceptarea noilor prevederi constituţionale şi pentru o redemarare pe baze mai stabile a faptului de a fi împreună într-o societate – am vrea noi! – democratică. Există însă şi argumente în favoarea unei Constituţii cu totul noi. În primul rînd, ar trebui să ne întrebăm de ce ar fi necesară o schimbare a Constituţiei, aşa încît să fim siguri de la bun început că nu ne-am apucat degeaba. Răspunsul cel mai evident nu este dat neapărat de referendumul din 22 noiembrie 2009, prin care cetăţenii şi-au exprimat preferinţa pentru un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, ci de blocajele intervenite în