Disputele recente din politica românească legate de cvorumul pentru referendum - destul de vii în opinia publică - au reuşit să pună în evidenţă ceea ce recensământul de anul trecut încă lăsase în umbră: aproximativ trei milioane de români trăiesc şi muncesc în străinătate sau, în ordinea în care se cuvine, muncesc şi trăiesc în străinătate... Pentru că pentru ca să muncească au şi plecat. Dacă ar fi găsit de lucru prin România, dacă salariile ar fi fost decente, nu ştim câţi dintre aceştia şi-ar fi luat lumea în cap.

După dezindustrializarea masivă din anii '90 şi după alţi 10 ani de incapacitate cronică a noii economii de a crea locuri de muncă, cei mai activi şi mai îndrăzneţi - de multe ori şi cei mai disperaţi - dintre români au luat calea străinătăţii. "Boom"-ul economic de la jumătatea deceniului trecut nu a fost în măsură să aducă noi slujbe pentru România; în Europa însă românii şi-au putut găsi locul şi atunci, dar încă răzbesc şi acum, într-o etapă recesionară prelungită. Bravo lor! Pierdere însă pentru ţară, întrucât braţele de muncă şi creierele plecate nu ne pot ajuta în dezvoltarea dorită a societăţii româneşti.

Cum am ajuns să izgonim atâţia români? Răspunsurile, în general, s-au dat: incapacitate a economiei de a crea noi locuri de muncă, politici salariale deficitare la nivel macroeconomic, fiscalizarea excesivă a forţei de muncă, neajunsuri de tot felul ale legislaţiei în domeniu, absenţa unui climat de meritocraţie la nivelul societăţii româneşti şi criterii de promovare îndoielnice. Ne-am obişnuit că toate acestea cad în sarcina politicului şi de aceea şi nemulţumirea se îndreaptă preponderent în această direcţie.

Am uitat totuşi un aspect. O mare parte din răspunderea izgonirii muncitorilor români aparţine clasei antreprenoriale de la noi. Doar invocând un cadru legislativ neprielnic şi un mediu de afaceri nestimulativ, patro