S-ar putea să vă distreze ceea ce o să vă povestesc azi, deşi eu rămân la părerea că e mai degrabă un subiect trist.
Într-o zi, a trebuit să mă întâlnesc cu un tip, în interes de serviciu. Eu reprezentam firma la care lucrez, el reprezenta firma la care lucrează, şi aveam de pus la punct o negociere privitoare la nişte aparate de măsură. Dar amănuntele astea nu contează, fiind lipsite de semnificaţie.
Omul nu mi-a făcut cine ştie ce părere grozavă, fiind după aprecierile mele cam şters şi încuiat la cap. Se mai şi exprima greoi şi doar ajutat de nişte gesturi când agitate, când moi şi calme, ca ale unui dirijor de simfonii beethoveniene. Eu vorbeam o limbă, el alta, astfel că la sfârşit a rămas că mai trebuie să ne întâlnim o dată, ca să găsim totuşi un numitor comun şi să punem la punct lucrurile.
M-am ridicat de pe scaun, moment în care el mi-a întins cartea lui de vizită. Am dat să o strecor rapid în buzunar, dar cu o forţă de neopus a privirilor, m-a silit să o citesc. Scria numele, funcţia în firmă... lucruri obişnuite.
Altceva sărea în ochi. Cu litere caligrafiate în auriu, ca o gravură fermă pe un inel preţios, era inscripţionate cuvintele „fost deputat în parlamentul României”.
Am ridicat privirile şi l-am văzut deodată plin de sine, ca un curcan înfoiat, cu cinci rânduri de mărgele la gât. Se credea foarte important, postat parcă pe un taburet, de unde privea lumea sfidător.
Dar nici eu nu-s dus de multe ori la biserică. Fără să stau mult pe gânduri, i-am trântit cartea de vizită pe masă, i-am întors spatele fostului deputat şi am ieşit pe uşă, fără să salut. Cu riscul de a fi concediat de la firma unde lucrez, eram decis să nu mai am de-a face cu individul acela.
Căci pentru mine a scrie pe cartea ta de vizită ce a scris el, este ca şi cum te-ai lăuda cu titlul de „fost violator”, „fost evazionist fiscal” sau „fost tâ
