Una dintre distracțiile ultimei săptămâni a fost să-i provoc pe diferiți ”postatori” de la subsolul articolelor publicate pe VoxPublica cu un ”amănunt” din biografia președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care vine, oarecum, în contradicție cu ideile și politica pe care o promovează acum. ”Amănuntul” se referă la tinerețea revoluționară a liderului portughez, perioadă în care a făcut parte din Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia (transformat apoi în Mișcarea Revoluționară a Proletariatului Portughez), grupare de factură mao-istă care a activat în ilegalitate (spre deosebire de Partidul Comunist din Portugalia, formațiune înregistrată legal). Pentru activitățile lui revoluționare, în 1976, Barroso a fost arestat timp de două săptămâni de serviciile de securitate lusitane.

După eliberare, a beneficiat însă de sprijin pentru studii în SUA și Elveția, de unde s-a întors în 1980, convertit la dreapta. S-a înscris în Partidul Social Democrat (a nu vă induce în eroare denumirea, e vorba de un partid de centru-dreapta), deschizându-și astfel drumul către cariera care l-a adus în fruntea popularilor europeni și, în cele din urmă, în fruntea Comisiei Europene.

Un alt punct al biografiei sale are legătură cu Angola, fostă colonie portugheză până în 1975, confruntată ulterior cu un extrem de lung război civil (încheiat doar în 2002) între MPLA (care guvernează țara din 1975 – din 1979 sub conducerea lui Jose Eduardo dos Santos) și UNITA. În 1991, Barroso s-a implicat în negocierile de pace, susținând, inițial, poziția rebelilor UNITA. Pacea negociată de Barroso a durat doar doi ani (1992-1994), permițând grupării UNITA să-și refacă forțele și să reia conflictul care a mai durat apoi 8 ani.

Jose Eduardo dos Santos, unul dintre cei mai longevivi dictatori africani, născut în 1942, și-a făcut studiile la fosta școală a elitei colonial