Am ajuns în biroul unde lucra ea pe 12 mai 2004. Erau mai multe doamne acolo, mă impresionase deja redactorul-şef cu o săptămână înainte, o prezenţă ultraelegantă şi überrafinată care nu se potrivea defel cu ce credeam eu c-aş putea întâlni într-o regie autonomă. O mare doamnă. Am intrat pe uşa aia uriaşă şi parcă îmi amintesc şi acum neplăcerea. Era prima mea zi de lucru şi mai aveam de stat încă două luni în Casa Poporului. Pe urmă, ne-am mutat într-un loc al nostru, la şapte minute de casa mea, aşa că aproape cinci ani am mers pe jos la serviciu. Nu că acum ar fi altfel, dar nu mai sunt doar şapte minute.
Locul ăla era plin de doamne trecute binişor de cincizeci de ani, ba, unele, chiar de şaizeci. Erau doi tineri acolo, oameni de treizeci de ani: un băiat şi o fată. Ca mine, dar nu ne-am potrivit vreodată. Doamnele m-au scrutat eficient, cred că s-au lămurit destul de repede şi s-au întors la mulţimea de pagini de pe birouri. În miezul nopţii de dinainte, fata mea ţipase în somn, visând, poate, neprielnic. Când m-am întors din camera copilului, m-am proptit cu gura în tocul uşii, iar cum eu nu ştiu să merg în plimbare, aveam o ciobitură zdravănă pe care bărbatu-meu a tot oblojit-o până dimineaţă cu gheaţă şi comprese reci. Se mai potolise ea niţel, dar tot am luat cu încredere un ruj roşu-rabie şi-am încercat să acopăr zona dezastrului. N-am prea reuşit, aşa că noilor mele colege de serviciu, doamne serioase, la casele lor, cu copii mari şi nepoţi mici, trebuie că le-o fi fost milă de amărâta bătută înainte de prima zi de lucru, care încercase să acopere catastrofa atrăgând şi mai tare atenţia asupra ei.
Numai la două dintre ele n-am văzut căinarea în ochi şi clătinarea a Vai de viaţa ta!. Amândouă îmi sunt dragi şi azi, la fel ca şi amfitrioana cu titlu de şefă. Sunt unele dintre femeile bune din calea mea, că nu sunt multe. Maria a râs scurt la m
