Se vorbeşte peste tot, în societatea românească, despre plagiat. „Marea trăncăneală“ a compromis însă la noi, ca de obicei, un fenomen extrem de periculos. Am „atenuat“, în lungi conversaţii, delictul, uitînd fondul problemei. Avem o lege a dreptului de autor; există, de asemenea, reglementări explicite în privinţa furtului intelectual de orice natură, reglementări acordate la rigorile sistemului euro-american, dar, în practică, nu sîntem prea impresionaţi de acest tip de fraudă. Toată lumea fură aici – se spune – la scară mare, şi de aceea hoţul intelectual pare, prin contrast, cel mai benign dintre infractori. El măcar expropriază, ne asigură înţelepţii „liniştii sociale“, pe un palier abstract, cel al gîndirii, şi, să recunoaştem, nimeni nu moare dintr-un astfel de motiv. Nu dă în cap, nu ucide, nu face scandal. Insul-copiator se strecoară doar, silenţios, în mecanica inofensivă a efortului copy and paste.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP De aceea, plagiatorul român a şi dezvoltat o suspectă imunitate „morală“ în faţa acuzaţiilor de furt. N-a „furat“, ci, eventual, a „preluat“, a „tradus“, s-a „intersectat“ din/cu alţii, a căzut în mreaja Spiritului Universal. A suferit influenţa faimosului saeculum predicat de Tacit. Minţile strălucitoare se întîlnesc, nu-i aşa, în idei. Creierele excepţionale raţionează întotdeauna identic. Aşa s-au născut, în societatea românească, cele mai neaşteptate scuze pentru plagiat. Vă mai amintiţi, probabil, de domnul doctor Beuran – fost ministru al Sănătăţii – care spunea, cu ani în urmă, acuzat fiind de plagiat, cu cărţile pe masă, cum se zice, că a primit acordul unor edituri occidentale să „reproducă“, în România, lucrările unor specialişti în chirurgie, occidentali. Cu numele... domniei sale pe copertă, desigur. Obrăznicia rămîne arma prin exce