Spre deosebire de poporul reprezentat de Dan Diaconescu sau de alte trompete politice, eu cred că Oltchim a devenit de peste 15 ani o piatră de moară pentru România. Nenorocirea s-a numit ad-ministrarea dis-creţionară şi necontrolabilă a lui Constantin Roibu. De la începutul pseudocapitalismului în Ro-mânia s-a furat şi se fură în întreprinderile de stat. Numai că la Oltchim s-a trecut de la mica ciupeală la marea fraudă. Aceasta a început cu peste 10 ani în urmă, când guvernul a acceptat să garanteze statul pentru un împrumut extern sindicalizat de 100 milioane dolari pentru investiţii. Specialiştii au relatat, după ce banii s-au cheltuit, că acestea se puteau face cu maxim 50 milioane dolari. Restul s-a dus pe apa sâmbetei, dar mulţi s-au aranjat probabil pe viaţă. Bineînţeles că şefii atotputernici şi eterni ai Oltchim nu au catadicsit să dea înapoi niciun ban şi statul garant a trebuit să plătească factura, adică tot creditul, dobânzile şi penalizările. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Oltchim nu plăteşte de ani buni nimic către stat, dar nici către furnizori, dovadă imensa creanţă a Electrica care depăşeşte suta de milioane de euro.
Dacă nu se închidea robinetul, probabil că jaful ar fi continuat.
Ca cititor frecvent al presei economice, nu pot să nu amintesc faptul că acţionarul minoritar PCC a arătat că vinovatul principal este preşedintele CA şi director general, eternul Constantin Roibu, şi cu toate acestea niciun guvern nu a catadicsit să ia vreo măsură. La presiunile externe perfect îndreptăţite, guvernul s-a hotărât să scoată Oltchim la privatizare.
Există o singură raţiune pentru care cineva ar cumpăra Oltchim. Anume că acesta există.
Cineva care ar vrea să producă ceea ce produce Oltchim, pentru a face aceasta, ar avea nevoie de cel puţin 3 ani. Între jumătate şi un an ar dura proiectarea şi avizele şi minim doi ani execuţia,
