Este de o senzațională ironie faptul că cea mai mare asemănare dintre guvernul Ponta și guvernul Boc se ascunde chiar în pachetul de reformă care a declanșat căderea celui din urmă.

Fie că a fost susținută atunci de un guvern de „dreapta“, fie că este susținută acum de un guvern de „stânga“ (ghilimelele sunt intenționate), între faldurile stufoase ale proiectului Legii sănătății a fost ascunsă o bombă cu ceas pe care nici un politician nu vrea să o dezamorseze. Ticăie nestingherită acolo, numărând lunile rămase până ce sănătatea românilor va deveni subiectul unui experiment economic unic în Europa.

STÂNGA RADICALĂ ȘI CONFUZIA MEDICALĂ

Când m-am întrebat, la începutul lui ianuarie 2012, de ce Traian Băsescu a concentrat dezbaterea publică a Legii sănătății pe subiectul medicinei de urgență, am pus totul pe seama a trei posibile cauze:

- siguranța necugetată a președintelui că se poate măsura cu un specialist redutabil ca Raed Arafat, chiar în domeniul de expertiză al acestuia;

- interesul direct în privatizarea serviciilor de urgență a familiei lui Vasile Blaga, care are afaceri consistente în acest domeniu cu mai multe spitale din județul Hunedoara;

- și cea mai îngrijorătoare - devierea atenției publice de la esența schimbărilor propuse de reforma sănătății: preluarea asigurărilor medicale obligatorii de către companiile private de asigurări, ceea ce le-ar deschide o piață cu un potențial de patru miliarde de euro.

Să dizolvăm dintr-un început mitul că adversarii privatizării asigurărilor medicale obligatorii sunt stângiști radicali. Există două tipuri mari de asigurări medicale:

- cele de bază, care sunt obligatorii și îi acoperă pe toți românii, indiferent de cât de săraci sunt;

- cele suplimentare, care sunt voluntare și încheiate în special de românii mai înstăriți.

Confuzia dintre cele două tipuri a fost