Nu e, nici pe departe, prima dată cînd merg la Disneyland-ul din Paris. Ce-i drept, am ajuns acolo doar adultă fiind, cu al meu copil – deşi am visat să vizitez parcul (cel american pe atunci) cam de pe cînd aveam vreo 11 ani şi un prieten proaspăt emigrat în SUA mi-a trimis o poză cu el şi vulpoiul şi cotoiul din Pinocchio pe fundalul unui foc de artificii.
Pe vremea lui Ceauşescu nu am putut ajunge, dar am putut, precum atîţia alţi copii din generaţia mea, să mă uit la desenele animate cu Mickey, Donald, Goofy, Chip şi Dale de la televiziunea naţională comunistă; am putut vedea mai toate filmele de lungmetraj Disney din perioada respectivă, gen Albă ca Zăpada, Cartea junglei, Pisicile aristocrate, Doamna şi vagabondul; ba chiar mi-am putut cumpăra revistele Disneyland şi Mickey Mouse de la chioşcul de ziare de pe Şoseaua Giurgiului, unde locuiam atunci, dînd o mică şpagă vînzătorului, ca să ni le oprească.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Tot citind reviste şi văzînd filme Disney, într-o perioadă în care orice consumam se lipea de mintea-mi fragedă, mi-am însuşit, vrînd-nevrînd, morala lor: şi astăzi mai cred – puţin – că Prinţesa, după multe necazuri şi aventuri, adică după ce şi-a luat porţia de nefericire, rămîne cu Prinţul, drept răsplată pentru ce a îndurat.
Bineînţeles, după ce au mai trecut anii, mi-am dat seama că nu e chiar aşa în real life (desigur, nici animalele nu sînt pufoase şi nu cîntă, virtutea nu e – neapărat – răsplătită şi nici mamele vitrege pedepsite). Dar ceva tot mi-a rămas din mentalitatea Disney, pe care, într-o oarecare măsură, o împărtăşesc şi azi: un simţ al miraculosului şi al-orice-posibilului în variantă kitsch dulce.
Tîrziu, în copilăria mică a copilului propriu, am descoperit parcurile Disneyland. Kitsch-ul idilic despre care tocmai v
