„Ai văzut, Simono, s-a întors prinţesul din concediu. Să vezi tu dacă n-o să avem iar trei sute de milioane de grade în birou...“ Discuţia are loc în liftul clădirii înalte de sticlă, cu şapte etaje. La fiecare etaj s-a instalat cîte o companie care ori face soft-uri, ori curierat, ori ceva PR şi ceva audituri; o clădire care înghite în fiecare dimineaţă, pe la opt şi nouă, sute de salariaţi cărora ne-am obişnuit să le spunem corporatişti.
Am aşteptat să vină toamna asta frumoasă şi răcoroasă ca să vă spun povestea mică, insipidă, banală, dar care scutură de fiecare dată zdravăn nervii tuturor într-un birou, într-o asemenea clădire.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp E, aşadar, încă vară adîncă. Cele două domnişoare care îl bîrfesc pe prinţes au rochii strîmte, cu bretele, iar platformele din picioare să le ducă pe la vreun metru optzeci. Abia le ajung la subsoară şi trag cu sîrg cu urechea. În fond, nici nu aveam de ales, eram în acelaşi lift care ne luneca onctuos spre ultimele etaje. „Fată, m-a omorît! Curg apele de pe noi şi el, nu, că i-au îngheţat mîinile. Auzi, da’ l-a luat tare Cristinica – e în trei luni acum asta – că nu se poate, că ne coacem aicea şi că ce naiba de...“ Şi aici, din păcate, au coborît, uşile au fîşîit şi au glisat definitiv în spatele lor iar eu, monstruos pitic trăgător cu urechea, am rămas tînjind după ce o fi zis Cristinica despre prinţes. I-o fi zis că ce fel de bărbat o mai fi şi el de se plînge mai rău ca o domnişoară, i-o fi zis că n-o interesează, că ea e însărcinată şi să facă bine să lase aerul aşa cum e, i-o fi zis că uite ce iad e afară şi că măcar aici să stea civilizat şi netranspiraţi? Habar n-am. Ştiu însă că toată discuţia se învîrtea în jurul unui singur buton amărît, un buton care reglează aerul condiţionat în vastele spaţii comune de birouri. Căci î
