Era să încep cu ponciful ”se citeşte ca un roman”. Și cum, de multă vreme, n-am avut plăcerea să citesc pe nerăsuflate un roman (românesc), renunţla introducere, dar păstrez ideea: cartea n-o laşi din mână până la ultima filă. Cu regretul aferent. În ce mă priveşte, s-ar putea ca interesul, poate supradimensionat, să se explice prin aceea că majoritatea personajelor evocate în recenta cartea a lui Constantin Călin ”Provinciale” (Ed. Babel, 2012) mi-este cunoscută. Ori, mai bine zis, am crezut că le cunosc. Dar şi cititorul mai puţin versat într-ale culiselor literelor române are din belşug motive să parcurgă cu mare interes o carte-jurnal care consemnează realităţi (cu precădere culturale) dintr-un oraşde provincie, Bacăul, şi ale unei perioade, 1975-1989, pe bună dreptate numită de o poetă ”a obsedantului prezent”.
De regulă, nu prea am încredere în jurnalele publicate post-festum: cele mai multe conţin retuşări de circumstanţă, dar mai ales încearcă să acrediteze disidenţa autorului încă din perioada intrauterină. Const. Călin previne de la început: ”Eu nu mă pot mândri că am sabotat epoca, sustrăgându-mă sistematic de la îndatoriri”. Drept pentru care se consideră mai degrabă un rezistent. De altfel, o disidenţă pur politică apare ca minoră, câtă vreme poziţia contestatară priveşte tare general umane, inacceptabile oriunde şi oricând. O atestă originala tablă de materii, din care citez câteva ţinte: miere, cucută şi zgură, sentimente erodate, anomalii, mizerii, reverii, anxietăţi, dezbinări, zeloşi, oportunişti, îngrijorări, afectări, imposturi, indignări, rugăciuni, aşteptări…
Este parată şi eventuala suspectare de contrafacere ulterioară, recunoscându-se intervenţii în textele de altădată. Dar, explică autorul, ”nu mi-am schimbat punctul de vedere iniţial şi nu l-am adaptat la noile mele raporturi (mai bune sau mai rele) cu persoanele citate”. Un
