★★★★ Adrian Păunescu, Cartea cărţilor de poezie, Bucureşti, Ed. Păunescu
Nu te simţi copleşit, plictisit, descurajat citind (recitind) cele aproape 1.800 de pagini ale ediţiei retrospective "Cartea cărţilor de poezie". Fiecare pagină îţi captează atenţia prin altceva, ca un ziar fabulos, cu mii de reportaje, editoriale şi pamflete.
"Subiectele" în sine nu sunt senzaţionale. Din punct de vedere estetic, Adrian Păunescu se situează pe o poziţie incomodă, glorificând valori unanim acceptate. El ignoră ceea ce este exotic, excentric, morbid, diabolic, pervers, adică exact ceea ce utilizează poeţii ca mijloc de seducţie de peste o sută de ani. În mod previzibil – şi riscant în plan literar –, apără binele şi combate răul. Filosofia sa este aceea a omului comun. Iată însă că poetul reuşeşte adeseori să scoată banalitatea din "unghiul mort" (expresia îi aparţine) şi să o facă surprinzătoare, dramatică, interesantă.
El recurge frecvent la paradox: "Porniţi, daţi rar şi silnic din picioare,/ Nu vă luaţi un nepermis avânt,/ Aveţi-vă în grijă fiecare,/ Stimaţi pe cei ce parcă nu-s când sunt./.../ Deşertăciune a deşertăciunii,/ Noi punem cu plăcere pe tapet/ Acest coşmar al ritmurilor lumii – / Concursul «Cine merge mai încet?»"
Este cu totul ieşită din comun aptitudinea poetului de a face evident – uneori uimitor, consternant – ceea ce ne-a intrat atât de mult în obişnuinţă încât a devenit aproape insesizabil. Din acest punct de vedere, el ar putea fi considerat şi UN POET AL EVIDENŢIERII. Ca pe un ecran TV cu foarte bună rezoluţie, imaginea lumii capătă, în poezia sa, o surprinzătoare, luminoasă prospeţime:
"Ce frumoasă eşti în primăvară,/ Cea mai minunată-ntre femei,/ Iezii pasc năframa ta uşoară,/ Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei."
