Când premierul Ponta a făcut anunţul referitor la numirea unui ministru al fondurilor europene, mi-am zis: în sfârşit, s-a prins şi el că Orban nu face mare brânză şi-l remaniază. Ca abia după aceea să se afle că, de fapt, ministrul Afacerilor Europene urmează să fie promovat, la Curtea de Conturi Europeană.

Deci asta e mişcarea. Un ministru care eşuează la el acasă, se dovedeşte bun pentru Europa. Încep să am impresia că asta e reţeta de cadre a întregii birocraţii a Uniunii Europene. Pornind de la calitatea de europarlamentar până la vârfurile Comisiei. Iau exemplul nostru: partidele au umplut listele de candidaţi pentru Parlamentul European cu oameni de care doreau să scape, dar nu puteau să-i lase complet pe dinafară. Cei care credeau că au cu adevărat un cuvânt de spus în politica naţională n-au “pus botul” la miile de euro cu care sunt plătiţi reprezentanţii naţiunilor pentru a vegeta (sau chiuli) în forul legislativ continental, unde doar o minoritate redusă este activă şi implicată în luarea deciziilor. Restul îşi fac datoria de a avea din când în când câte o luare de poziţie pe care nu o asculta nimeni, dar care se publică în ţară în gazetele prietenoase sau cointeresate. Dintre cei odată ajunşi la Bruxelles şi care se dovedesc a fi mai activi în relaţionarea cu vârfurile administrative, se selectează, cei care vor avea acces la funcţiile înalte. Comisari sau responsabili de departamente nu ajung neapărat cei mai buni, ci aceia care reuşesc să-şi ţeasă o plasă de relaţii eficiente, pe bază de familie politică sau conjunctură. Nici Barroso, nici Reding – ca să-i numesc doar pe cei mai apropiaţi nouă – n-au fost mari scule în ţările lor de origine. S-au căţărat, însă cu pricepere şi susţinându-se reciproc în ierarhiile comunitare. Şi tot ca să iau exemple de pe la noi: nici Dacian Cioloş n-a rupt gura târgului ca ministru al Agriculturii, după cum nici L