Parcă numai noi doi am mai rămas pe pământul ăsta, eu şi cu tanti Nuţi.

Am ajuns la prânz. Cumpăr un kil de struguri din piaţă şi urc la etajul unu al blocului de lângă restaurantul Pescarul. Sun la uşă. Mă aşteaptă. Îmi vine s-o îmbrăţişez, dar cât de tare pot să strâng în braţe 90 de ani? Ne pupăm pe obraji, bine ai venit, Petrişor! E întuneric. Aş vrea să aprind lumina în garsonieră, dar mă gândesc la pensia ei. Candela arde pe măsuţa din colţ, înconjurată de icoane mici şi mari. Mă aşez pe fotoliu. Ea spală strugurii în bucătărie. Bine că au trecut căldurile, cât stai în Galaţi?, ce mai fac ai tăi? Îi răspund cuminte, cu voce tare, ca să acopăr corul din radioul ţinut pe Trinitas. Îmi întinde farfuria cu un ciorchine. Se aşază pe marginea patului cu farfuria ei în poală. Lângă ea, o revistă de cuvinte încrucişate, un pix şi ochelarii.

Ciugulim strugurii ca nişte găini. „Petrişor, parastasul de şapte ani este foarte important. La fel de important ca şi cel de 40 de zile. Neapărat să-l facem în septembrie, să nu depăşim luna în care s-a prăpădit mama ta", mă anunţă cu vocea ei obosită, dar caldă. A făcut o listă cu tot ce trebuie: prosoape, haine, ca să îmbrăcăm o femeie, pachete cu pilaf şi pui pentru cimitir, se va ocupa ea de toate.

Duc mâna la portofel... „Petrişor, parastasurile sunt pentru cei rămaşi nu pentru cei ce nu mai sunt". Parcă numai noi doi am mai rămas pe pământul ăsta, eu şi cu tanti Nuţi, strămătuşa mea din partea bunicii. S-a mutat în Galaţi imediat după '89, lăsând frumuseţea Braşovului, ca rudele să aibă grijă de ea. Dar ea a avut grijă de toţi. De toţi cei doborâţi de boli, până la ultima suflare. Cu rugăciuni şi speranţă. Am văzut-o cum face injecţii, cum pansează, fără să-i tremure mâna. A fost asistentă medicală la sanatoriul TBC din Pucioasa. Asistentă sau soră-şefă? A îngropat doi bărbaţi. Doi sau trei? A prins răz